Nicu Alifantis:  „Nimeni nu-mi cântă piesele mai bine ca mine“

0
Publicat:
Ultima actualizare:
Solistul Nicu Alifantis
Solistul Nicu Alifantis

Nicu Alifantis sărbătoreşte 40 de ani de carieră cu trei concerte speciale. Spectacolele deschid astăzi seria evenimentelor aniversare care se vor întinde pe parcursul unui an întreg.

Dacă ar fi să numărăm anii, ca dromaderele din piesa lui Nicu Alifantis, am ajunge la 40. Patru decenii de carieră aniversează muzicianul, iar anii aceştia sunt cuprinşi în spectacolul „Să smulgem fildeşii din Alifantis“, concretizat în trei reprezentaţii la Teatrul Excelsior, pe 27, 28 şi 29 martie. Artistul în vârstă de 58 de ani ştie însă că mai are lucruri de spus în muzică, iar aceste concerte, care reprezintă, totodată, un omagiu adus lui Nichita Stănescu, sunt doar începutul unui proiect special.

„Adevărul“: Prin aceste trei concerte aniversaţi 40 de ani de carieră şi 80 de ani de la naşterea lui Nichita Stănescu. Cum s-a născut ideea acestui proiect?

Nicu Alifantis: Eu am o legătură sentimentală deosebită cu poezia lui Nichita Stănescu. Nichita e un caz special, pentru că întâmplarea a făcut ca pe versurile lui să-mi iasă foarte multe cântece care au fost hituri, deşi urăsc să le numesc aşa. Eu nu sunt un mare făcător de hituri, cum nu sunt nici vedetă. Am zis că e o datorie morală a mea, mai ales în anul acesta, când se împlinesc 80 de ani de la naşterea lui, să-i aduc un omagiu. L-am şi cunoscut şi a însemnat foarte mult pentru mine. Nichita este foarte important pentru poezia românească şi merită să nu se treacă foarte uşor peste această aniversare. De aceea am marşat la ideea lui Aurel Mitran (directorul Teatrului Excelsior, unde vor avea loc spectacolele – n.r.)  de a face aceste concerte şi a-i aduce acest omagiu.

 Anii trec, asta este, iar eu am zis că mă voi retrage în momentul în care voi simţi că încep să devin uşor penibil pe scenă.

E Nichita poetul preferat?

Este unul dintre poeţii preferaţi. Am şi poeţi pe care îi citesc cu mare plăcere şi n-am reuşit să pun un vers de-al lor pe muzică, n-a apărut acel numitor comun.

Vă sperie acest număr?

Nu, Doamne fereşte, nu mă sperie niciun număr. Însă panta a luat-o în jos, în ceea ce mă priveşte. Cât voi mai putea să cânt, vreau să fac acest lucru şi vreau să-l fac la un potenţial maxim, să dau din mine tot ce pot. Anii trec, asta este, iar eu am zis că mă voi retrage în momentul în care voi simţi că încep să devin uşor penibil pe scenă. Cum încă nu simt lucrul acesta, înseamnă că mai mai am câteva lucruri de spus (zâmbeşte). Şi nu vă ascund că-mi place al naibii de tare ce fac. Mă simt foarte bine şi pe scenă, şi în studio. Iar motivaţia principală este că publicul meu a întinerit foarte tare. M-am simţit dator să le arăt că nu sunt o băbătie care-şi dă duhul pe scenă.

Sunteţi o alternativă la muzica nouă?

N-am judecat asta niciodată şi nici n-o s-o fac. De-a lungul acestor ani, eu am mai trăit perioade în care existau anumite genuri la modă. Mi se pare firesc ca cei foarte tineri să asculte muzica generaţiei lor, care e la modă, iar când mai apar şi la mine la concerte e cu-atât mai îmbucurător.

Cum este Nichita în viziunea dumneavoastră?

Pentru mine înseamnă mai mult omul, nu poetul. După ce l-am cunoscut, după ce am stat de vorbă cu el, am fost impresionat de faptul că era un om normal, prietenos, generos, amabil, foarte cald şi jovial. Nichita n-avea nicio legătură cu uriaşul poet. Era deosebit de normal. Pe mine asta m-a marcat, mai ales în noaptea aceea în care s-a întâmplat acea spunere a lui către mine: „Să smulgem fildeşii din Alifantis“. Faptul că un munte uriaş cum era Nichita îşi întoarce privirea către tine şi îţi închină un astfel de vers este absolut remarcabil. Cu Nichita e o treabă strict personală, care a căpătat alte valenţe în clipa în care s-a întâmplat să nimeresc câteva cântece bune pe versurile lui. E drept, m-au ajutat şi versurile. Muzica există, e acolo, în poezie, trebuie doar s-o găseşti şi s-o aduci în faţă.

Nu e nevoie de o muză, de o stare, de un context pentru a compune?

Ba da. Sunt multe care-şi dau mâna în actul acesta de creaţie. Dar la fel de adevărat este că nu te trezeşti dimineaţa, îţi bei cafeaua şi-ţi propui că în ziua aceea vei fi genial şi vei face două hituri. Nu! Trebuie să ai o lumină deasupra capului...

E martie şi ninge... Melodia „Ploaie în luna lui marte“, pe versuri de Nichita, este unul dintre reperele carierei dumneavoastră, dar este şi o piesă care a însemnat consacrarea pentru o altă mare artistă: Paula Seling. Cât de puternică trebuie să fie o melodie ca să influenţeze, muzical, două destine?

Nu ştiu dacă ţine neapărat de piesă. Un cântec poate să fie bun, să placă. De aici şi până la a-l trimite la public nu te poţi baza doar pe cântec, intervine artistul. Sigur că Paula a interpretat această piesă în funcţie de experienţa acumulată până la cei 20 şi ceva de ani pe care îi avea la vremea respectivă (în 1997 – n.r.). Eu, mai înstărit din punct de vedere al anilor şi al experienţei, am o altă viziune asupra acestei melodii. Ea e o fată foarte talentată, din acest motiv i-am şi dat piesa, deşi nu prea scriu pentru alţi artişti şi nici nu dau piese. Paula şi-a făcut bine datoria, drept dovadă melodia a prins foarte bine la public. Dacă ar fi să mă întrebi care variantă îmi place mai mult, îmi e greu să dau un răspuns, pentru că sunt două lucruri total diferite. Dacă producătorul ei s-ar fi oprit la această piesă, ar fi fost bine. În clipa în care a avut ambiţia ca ea să cânte mai multe piese ale mele, incluse pe albumul „De dragoste“, cred că lucrurile n-au mai fost duse până la capăt. Era prea mare şi prea sus ştacheta. Nu din punctul meu de vedere, nu pentru că era Alifantis acolo, să fim serioşi, doar nu era Mozart. Ci pentru că  acel cumul de trăiri cu care ea trebuia să facă faţă acelor melodii a depăşit-o. Dar, revenind, nu ştiu dacă un cântec influenţează un destin al unui artist. Pot doar să spun că Paula s-a achitat foarte bine cu interpretarea ei. După cum spuneam, eu nu compun piese pentru alţi artişti.

Faptul că un munte uriaş cum era Nichita îşi întoarce privirea către tine şi îţi închină un astfel de vers este absolut remarcabil.

De ce?

Am devenit foarte legat de punctul meu de vedere vizavi de un cântec pe care-l fac. Şi atunci mi-e greu să aud o altă interpretare. Mi-a fost greu şi la Paula, când am auzit varianta ei, dar mi-am călcat pe inimă. S-ar putea să fie o tâmpenie, dar în mintea mea e o chestie: mai bine ca mine nu-mi cântă nimeni piesele.

Care au fost reperele de-a lungul acestei perioade? Cine v-a influentat, cine v-a format?

Sunt un om modest, dar, în acelaşi timp, sunt perfect conştient de ce pot să fac. Sigur, n-o să-mi fac singur statuie, e aberant. Dar e bine să-ţi cunoşti valoarea. Un lucru de care m-am ferit mereu a fost să trăiesc din amintiri. Ceea ce s-a întâmplat e bine că s-a întâmplat, tot trecutul unui om înseamnă combustibilul pentru ceea ce face el în continuare, dar lucrul cel mai important este cum îţi trăieşti prezentul. Au fost mulţi oameni, pe parcursul carierei mele, pe care i-am cunoscut şi mi-am spus: aşa vreau şi eu să fiu când voi fi mare. Adrian Enescu (compozitor de muzică de film, care a scris şi piesa Loredanei, „Bună seara, iubito“ – n.r.), de la care am învăţat îngrozitor de multe lucruri, Johnny Răducanu, Fănuş Neagu, Mircea Florian – datorită primei colaborări cu el am debutat în muzica de teatru, Nichita Stănescu, Adrian Păunescu, Dinu Săraru.

Nu te trezeşti dimineaţa, îţi bei cafeaua şi-ţi propui că în ziua aceea vei fi genial şi vei face două hituri. Nu! Trebuie să ai o lumină deasupra capului...

Declaraţi într-un interviu că perioada în care v-aţi consumat entuziasmul tinereţii nu seamănă deloc cu ceea ce se întâmplă astazi. Dacă astăzi aţi fi tânărul Alifantis, v-aţi mai vedea în peisajul acesta muzical?

E greu de spus. Acum, ceea ce fac fac din inerţie, fac pentru că-mi place, dar şi din obligaţie pentru public. Nu vreau să m-apuc să-mi fac altă meserie. Dacă aş fi acum tânăr, nu ştiu dacă aş mai fi făcut treaba asta. Poate da, poate nu.

Aţi spus de mai multe ori că a fi artist e o meserie ca oricare alta. E totuna să lucrezi la strung cu a compune?

Un om care face o piesă la strung poate face ceva deosebit faţă de cei de pe banda cealaltă. Acel om e un artist. El lucrează în fier, eu lucrez cu note muzicale. În orice meserie poate fi un artist, dacă omul respectiv o face cu har şi cu credinţă.
 

Muzică

Top articole

Partenerii noștri


Ultimele știri
Cele mai citite