Andre Rieu şi o formă atipică de variete

Andre Rieu, în concert la Bucureşti

Nu aş vrea să fac o polemică cu nimeni legat de acest spectacol. Cel mult să ofer o altă perspectivă, subiectivă, celui care încă nu este hotărât dacă să dea măcar 170 de lei din buzunar pentru a mai vedea unul din ultimele spectacole din seria celor şapte.

Eticheta comercială de „rege al valsului”, menţiunea viorii Stradivarius etc., induce pe unii în eroare, aşteptându-se la un concert de valsuri în sens clasic. Andre Rieu nu oferă un concert de muzică clasică, ci un spectacol! Se autoetichetează corect ca fiind un showman şi cei care merg la spectacol la asta trebuie să se aştepte – la un show aparte, inedit, care se află la graniţa dintre stand-up comedy, comic burlesc life, pe un fond sonor ales cu atenţie menit să readucă în mintea omului bucuria – prin fondul sonor ales cu atenţie. Rieu nu vinde muzică, vinde trei ore de bună-dispoziţie pe alocuri chiar de fericire.

Spectacol în Piaţa Constituţiei 

În primul rând, spectacolul încearcă şi reuşeşte să dea impresia de grandoare. Scena are coloane, ecranul gigantic din spate dă profunzime, ecranele laterale sunt suficent de mari pentru a vedea spectacolul de oriunde. Costumele orchestrei sunt viu colorate si nu au nimic de-a face cu cele folosite de orchestrele clasice. 

Picanteriile care abundă între piese sunt în totalitate regizate, exersate şi pe alocuri personalizate în funcţie de public. Cine va căuta pe youtube spectacolele lui Rieu va găsi toate micile glume menite de a te binedispune, iar ele sunt susţinute permanent şi de maniera în care sunt interpretate piesele, a se citi manierele: cu gesturi care mimează confruntarea dintre membrii orchestrei sau mici soţii, cu mişcări specifice revistei şi nu unui spectacol „serios”. 

Persoana corpolentă fugărită de taurul care se întoarce victorios cu sutienul în coarne, clarinetista din primul rând al orchestrei care joacă permanent, cu un deosebit talent, rolul de bufon al regelui, şampania băută de un alt membru al orchestrei direct din sticlă, care i se împrăştie pe tot costumul se regăsesc în toate spectacolele ţinute pe mapamond. Chiar şi focalizarea pe cei care sunt surprinşi de faptul că spectacolul a reînceput fără a fi anunţaţi, arătaţi pe ecrane şi aşteptaţi tacticos, dar cu unele comentarii acide de către Rieu, este o mică scenetă regizată, în care unii spectatori devin vedete involuntare, alături de membrii staffului care contribuie la realizarea momentului, jucând rol de spectatori. Am convingerea că în alegerea celor care au fost selectaţi pentru a susţine numere de solişti, cei trei tenori sau membrii grupului Berlin Comedian Harmonists, a contat talentul vocal, tariful cerut (totuşi, dacă pui pe hârtie, reţeta financiară este la limită) şi probabil şi expresivitatea lor facială, fiecare având grimase şi mimici demne de un actor de comedie, fiind absolut amuzanţi! 

Tenorul australian (apropo, Tasmania nu este o ţară, ci un stat membru al Australiei, însă a fost prezentată ca ţară în stilul lui Rieu, bazându-se pe ignoranta unora, pentru a da mai multă culoare şi dimensiune cosmopolitismului orchestrei sale), deşi are o voce admirabilă, este prea vârstnic şi prea dezavantajat de prezenţa sa fizică pentru a fi în consonanţă cu textul pieselor interpretate, cel din Ungaria are o expresie facială absolut amuzantă, ochii săi aducând aminte de Giugaru. Cât despre cei din Berlin Comedian Harmonists – fiecare în parte te amuză prin grimase care nu au cum să fie spontane, ci doar atent studiate! Chiar şi Andre Rieu are o paletă de expresii faciale amuzante de care face uz din plin. Oricum ai da-o, omul este şarmant ca prezenţă fizică!  

Umorul arogant al lui Rieu

Da, este adevărat, încercând să adapteze spectacolul la publicul specific ţării, AR abuzează un pic de înclinaţia romanilor către alcool. Când ia pauză face semn că trebuie neapărat să se ducă să bea ceva, la reînceperea spectacolului îi taxează pe toţi cei care fac echilibristică printre rânduri cu un pahar de bere în mână. Probabil cineva i-a spus ca românii sunt mari băutori de bere şi nu se vor simţi ofensaţi de aluzia sa. Cam tot aşa a făcut plecând de la premisa că are în faţă, în primul rând, suporteri ai echipei Steaua, recomandându-le să cânte valsul nr.2 înainte de meciuri. În fine!

Dacă urmăreşti spectacolul din Mastricht, o să vezi că cele câteva mii de spectatori stau la mese, pline de băutură şi mâncare. Aceasta este atmosfera la care trebuie să te aştepţi şi nicidecum la una de concert clasic. Pe de altă parte, Rieu are un umor aparte, un fel de autopersiflare care ar fi putut fi observată şi înţeleasă încă din reportajul (probabil promoţional pe ascuns) al Antenei 3. La un moment dat, arătându-ne bucătăria micului castelul în care locuieşte, spune cu toată seriozitatea că la acea masă a stat cel de-al treilea muschetar d'Artagnan, informaţie pe care reportera o înghite cu voluptate, pe nerăsuflate! Nu numai că personajul invocat este unul livresc, dar chiar şi aşa, d'Artagnan a fost cel de-al patrulea muschetar din cartea lui Dumas! (nota: muschetarul d'Artagnan a existat şi în realitate ca persoană, însă a fost doar o sursă iniţială de inspiraţie, cam tot aşa cum Vlad Ţepes a fost vampir sau Dracula).  Pentru unul care tot repetă această informatie este evident că greşeala este una intenţionată, un fel de cheie de decriptare. Desigur, umorul lui Rieu are o oarecare doză de aroganţă, însă nu este un umor pentru toată lumea. Trebuie să-l înţelegi pentru a-l aprecia, altfel este posibil să te simţi ofensat.

Culoarea autohtonă dată de Gheorghe Zamfir 

Dar să revenim la muzică. Piesele alese sunt hituri ale genului cărora le aparţin – fie valsuri celebre, canţonete sau chiar muzică pop. Există această reţetă a oferirii unor interpretări inedite a unor piese ancorate în mintea spectatorilor autohtoni. Toto Cutugno a folosit acum aproximativ 20 de ani „Ciobănaş cu 300 de oi” la Cerbul de aur de la Braşov şi toţi spectatorii am fost în delir! Neavând un hit adevărat românesc pe care să-l adapteze, Rieu a folosit pentru un asemenea moment Valurile Dunării de Ivanovici. Din păcate, am credinţa (sper că eronată) că mulţi nu ştiu că acest vals celebru a fost compus de un român. Spre comparaţie, în Brazilia, lumea a fost în extaz când orchestra simfonică a lui Rieu a cântat „Ai se eu te Pego“ – iar această variantă orchestrală (corul de acompaniament are mai degrabă rolul de a antrena publicul să cânte) sună excepţional, pe bune!

Nota de culoare autohtonă a fost completată de prezenţa lui Gheorghe Zamfir. În mod paradoxal, apariţia acestuia a avut asupra mea (şi nu numai) un efect contrar, de trezire din beţia artificială şi buna dispoziţie reală indusă de Rieu. În primul rând că emoţia lui Gheorghe Zamfir era atât de evidentă, autentică, încât nu aveai cum să nu te gândeşti de câte ori a avut ocazia acest fenomen mondial să cânte pe o scenă din România. Zamfir era impresionat de publicul care l-a primit în picioare şi l-a aplaudat cu onestitate. Piesa lui a fost interpretată cu aceeaşi sensibilitate şi acelaşi talent ca pe vremea în care era o stea cu mult mai mare decât Rieu, cu milioane de discuri vândute pe mapamond. Azi, este doar o pată de culoare care să particularizeze spectacolul de la Bucureşti. În euforia genarală, brusc am fost aduşi cu picioarele pe pământ, gândindu-ne că suntem de fapt prea săraci ca ţară pentru a putea lăsa să se desfăşoare şi să fie apreciat cum se cuvine talentul unor artişti români de excepţie, aici, la noi acasă.

Moment mai puţin inspirat în spectacolul Rieu

Pentru că per global, toate comentariile mele sunt, de fapt, laude aduse acestui spectacol, trebuie să menţionez şi ceea ce mi s-a părut mai puţin inspirat în reţeta lui Rieu. În Dublin, spre exemplu, piesa de final a fost îmbogăţită prin prezenţa unui număr imens de cimpoieri şi toboşari, membri ai Dublin Fire Brigade Pipe Band şi National Ambulance Service Pipes and Drums Band. Impactul vizual a fost extraordinar, scena fiind abdolut inundată de aproape 200 de artişti (profesionişti şi amatori). În România, a încercat să repete momentul folosind o trupă de lăutari îmbrăcaţi în frac, însoţiţi de folcloriste (le spun astfel, un pic peiorativ, după ce au început să danseze cu mişcări specifice de dans de bar pe fond muzical de vals, îmbrăcate în costume populare). 

Personal nu cred că i-a ieşit, însă lumea era deja îmbătată de spectacol ca să cârcotească la astfel de amănunte. Culmea, melodiile pe care aceştia le-au interpretat, acompaniaţi de orchestra lui Rieu, au fost însoţite pe fundal de imaginea judecătoriei sectorului 4 şi a Curţii de Apel din Bucureşti. De această dată cred că nu a fost încă o glumă, ci doar au ales o imagine cu o clădire frumoasă din apropiere. Sau poate că sunt eu prea cârcotaş sau influenţat de informaţiile obsesive de la televiziuni legate de DNA (am fost la primul spectacol, cel de vineri).

În concluzie, am cumpărat trei ore de euforie, furnizate cu talent de un profesionist adevărat. Nu fac parte dintre cei care cad în extaz mergând la un concert clasic. Poate tocmai de aceea, tocăniţa de muzică amestecată cu un stand-up comedy, confetii şi artificii, oferită de Andre Rieu m-a entuziasmat. Este o formă de variete aparte, inedită, un pic mai elevată, în care maestrul de ceremonii este Andre Rieu, iar actorul principal – o orchestra simfonică. Cred că reţeta care ne-a fost servită începând de la 1 leu minutul şi-a meritat din plin preţul.

Duceţi-vă să vedeţi spectacolul cât încă mai este posibil, în mod cert a doua oară nu se va mai întoarce la Bucureşti!