O fericire... un pic mai altfel

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
afis Olli Maki

Un nou film plasat în lumea boxului a intrat în cinematografele din România: Cea mai fericită zi din viaţa lui Olli Mäki este însă mai mult decât încă un film despre testosteron. Este altceva.

Suntem în 1962 şi urmărim pregătirile sportivului finlandez în vârstă de 26 de ani, pentru meciul vieţii sale, lupta cu deţinătorul profesionist al titlului mondial la categoria pană. Managerul lui crede că face o investiţie bună în două lucruri deodată: boxerul său, care deţine deja un titlu european la amatori, şi evenimentul sportiv major, menit a aşeza Finlanda pe harta celor mari, care contează. Numai că întâlnirea din ringul de box este scurtă: campionul american câştigă în două runde. Şi visul ia astfel sfârşit.

Aceasta este povestea reală, pe baza căreia coscenaristul şi regizorul Juho Kuosmanen şi-a construit pelicula. Primul său film de lung metraj i-a adus recunoaşterea în întreaga lume, fiindcă a câştigat în 2016, Marele Premiu la secţiunea Un certain regard, a Festivalului de la Cannes, şi Gold Hugo, la secţiunea Debut regizoral, a Festivalului de la Chicago. Regizorul în vârstă de 36 de ani mai fusese însă premiat la Cannes, ca şi la alte festivaluri internaţionale, Locarno, pentru filme de scurt metraj, cu care făcuse trecerea spre cinema, de la regia de teatru şi operă, practicată după absolvirea cursurilor Universităţii Alvar Aalto din Helsinki.

Experienţa câştigată în artele spectacolului se simte în construcţia solidă a acestei fermecătoare poveşti cinematografice (scrise împreună Mikko Myllylahti), în care, vorbind despre tentativa eşuată a unui pugilist de a urca pe Everestul boxului, regizorul lasă la vedere planurile secunde, ce alcătuiesc fundalul story-ului sportiv, şi care sunt, de fapt, miza filmului. Şi tocmai în această schimbare de accente stă originalitatea demersului cinematografic premiat la Cannes, tocmai în secţiunea ce pune preţ pe perspectiva personală a creatorilor, care evită formulele previzibile.

Iar regizorului Juho Kuosmanen dovedeşte că a avut o viziune clară, când a ales să abordeze acest subiect sportiv, cu potenţial intrinsic de box office, într-o manieră opusă, tratând scenele de lupte sportive, nu ca pe centrul unei unice şi violente aventuri, filmate astfel încât să excite publicul, ci ca pe o parte, doar una, din viaţa molcomă, adică normală, a unui finlandez (fie el şi campion).

Olli Maki

Olli Mäki (echilibratul Jarkko Lahti) nu este Rocky, fiindcă boxul nu este pentru el felul de a-şi recâştiga respectul de sine, cum este pentru personajul din filmul omonim, multipremiat cu Oscar. Nu este nici Jake La Motta, fiindcă nu este mânat de furie distrugătoare nici în ring, nici în afara lui, ca în Ragging Bull, câştigător şi el de Oscar. Totuşi, regizorul Kuosmanen pare să-şi fi asumat riscul unei comparaţii cu celebra peliculă a lui Martin Scorsese, fiindcă a ales, împreună cu directorul de imagine Jani-Petteri Passi, să filmeze în alb negru, obţinând un efect artistic major, o imagine densă şi catifelată, ce mi-a amintit de forţa expresivă a fotografiilor americanului Ansel Adams. Opţiunea pentru alb negru este potrivită şi pentru timpul poveştii, începutul anilor ’60, fiind o aluzie la stilistica producţiilor cinematografice ale Noului Val. Iar pentru această alegere estetică, realizatorii au adunat toată pelicula de 16 mm disponibilă prin depozitele din Europa şi au mai comandat un supliment la Kodak. Câţi creatori de film îşi asumă riscul şi au răbdarea de a pune în operă asemenea opţiuni?

Aşadar, Olli Mäki nu este vărul finlandez al americanilor sus-citaţi, nu este eroul caracateristic epocii contemporane, ce îşi găseşte idolii doar în competiţiile sportive, pe scenele rock sau pe ecranul cinematografic, şi nu pe câmpurile de luptă, ca altădată. Dimpotrivă, „brutarul din Kokkola”, cum i se spune, este un om obişnuit, care urcă pe ringul de box, dar nu renunţă la viaţa lui. De aceea, filmul începe cu un episod comic, desfăşurat, semnificativ, tocmai în această atmosferă provincială: maşina ce îl duce pe Olli la iubita sa îşi dă obştescul sfârşit în faţa casei ei. Dar el trebuie să însoţească familia la o nuntă de care nu ştie, aşa că este îmbrăcat cu haine de împrumut. Apoi va pedala cu Raija pe bicicletă, până la petrecere, distrându-se din plin în sânul acestei mici comunităţi familiare. Iar pelicula se sfârşeşte în aceeaşi cheie: după turbionul marelui meci pierdut, Olli şi Raija părăsesc repede strălucitoarea petrecere posteveniment, unde se simt stingheri, şi se îndreaptă spre casa (şi lumea) lor, mergând pe jos, trecând pe lângă un cuplu de bătrânei (cei doi Mäki din viaţa reală) şi jucându-se, aruncând pietricele razant pe luciul lacului. Pentru că iubirea şi fericirea sunt mai importante decât orice victorie sportivă.

Olli Maki

Juho Kuosmanen mărturisea într-un interviu că în Finlanda aşteptările legate de primul s­ău lungmetraj erau atât de mari, încât a simţit că îşi pierde impulsul creator, nu mai ştia ce subiect să aleagă, pentru a nu rata şansa vieţii sale, prezentând pelicula în premieră la Cannes. Asemenea „eroului” lui, regizorul a scăpat de această presiune, alegând cu modestie un personaj acum uitat, din oraşul său şi o poveste redată cu fidelitate, dar pe care a privit-o printr-o lentilă ce îi îmbogăţeşte semnificaţiile. Căci toate întâmplările acestui parcurs spre culmile boxului profesionist pun, de fapt, în evidenţă, diferenţa dintre două lumi, cea veche, tradiţională şi cea nouă, a mentalităţii consumeriste atotcuprinzătoare.

Managerul Elis (subtilul Eero Milonoff) speră să-şi lanseze boxerul ca pe un produs de lux. Nu aflăm din peliculă, dar în viaţa reală antrenorul a avut o carieră în Statele Unite, care i-a permis să cunoască protipendada: pe Rocky Marciano, Muhammad Ali sau Frank Sinatra. În film, el este managerul care vrea să facă lucrurile în stil american, deşi îi cam lipsesc finanţele şi climatul de manifestare.

Delicatele clivaje dintre cele două realităţi prezentate în filmul lui Juho Kuosmanen, cea cvasipatriarhală a Finlandei anilor ’60 şi cea născândă, a erei postmoderne, condusă după regulile precise ale marketingului, deschid calea pentru un suav filon comic şi romantic. De pildă, deşi pregăteşte meciul secolului la Helsinki, managerul nu are fondurile ca să plătească un hotel pentru Olli şi Raija, aşa că, într-o scenă plină de umor, îi cazează la el acasă, în camera cu paturi suprapuse a copiilor, astfel exilaţi. La fel cum, mergând să ceară o suplimentare a fondurilor de la sponsorii săi bogaţi, managerul cel spilcuit trebuie să se întoarcă prin ploaie, ca să îşi recupereze fetiţa uitată la wc-ul luxoasei vile.

Olli Maki

Încercând să organizeze lucrurile ca în lumea nouă, antrenorul îi stabileşte boxerului său un program în care eficienţa este cuvântul de ordine: îl pune să slăbească peste noapte, pentru a-l trece de la categoria uşoară, la categoria pană şi a putea astfel să boxeze cu americanul ales. Îl obligă să suporte tot timpul o echipă de filmare, ce face un documentar despre finlandezul care poate va deveni campion mondial. Pozează pentru o campanie de modă şi acceptă circul mediatic, deşi nu dă răspunsuri „comerciale”. Când regulile antrenorului încalcă însă domeniul vieţii private a boxerului, acesta reacţionează: în preziua meciului părăseşte Helsinki, alergând până la Kokkola, ca să îşi ceară în căsătorie iubita trimisă acasă de manager, pentru a nu tulbura concentrarea sportivului, care nu putea fi oricum ameţit decât de romantice imbolduri.

Nimic în această peliculă filmată cu măsură nu ne trimite cu gândul la imperiul simţurilor şi al cărnii triumfătoare, nici măcar luptele din ring, filmate cu o anumită discreţie, pe care nu prestaţia actoricească ar fi impus-o, fiindcă actorul Jarkko Lahti s-a antrenat ca boxer şi chiar a susţinut două meciuri (pe care le-a pierdut). Ci pentru că excesul de orice fel nu îşi găseşte locul în acest film. Regizorul a înţeles că Olli nu a fost tipul de sportiv pentru care victoria să reprezinte totul şi l-a redat ca atare. Personajul său nu are nici nebunia izbânzii, nici elanul ei devastator. Este un om care trăieşte după preceptele tradiţionale, într-un univers ce încă ţine în echilibru, cu modestie, valorile umane fundamentale. O lume în care bucuria de a alerga liber, ridicând un zmeu în sânul naturii, bate de departe speranţa succesului mondial. Şi, în acest sens, Olli este un finlandez adevărat.

Tânărul regizor Juho Kuosmanen a reuşit, alături de echipa sa artistică, să cizeleze o camee cu reliefuri delicate, reconstituind cu măiestrie, până la amănunt, o epocă destul de apropiată, cât să cazi în capcana că ştii totul despre ea şi să renunţi a mai cerceta. De la fluenţa povestirii şi soliditatea cu care sunt construite personajele, interpretate fără nicio emfază, la autenticitatea de detaliu a ambianţelor, filmul Cea mai fericită zi din viaţa lui Olli Mäki este o mică bijuterie cinematografică, opera unui creator care, înţelegând foarte bine spiritul finlandez, îi dă glas în concertul unei lumi globalizate.

Cea mai fericită zi din viaţa lui Olli Mäki

Producţie 2016: Aamu Film Company, în asociaţie cu One Two Films, Film Vast, Tre Vanner Produktioner

Distribuţie: Jarkko Lahti, Oona Airola, Eero Milonoff, Joanna Haartti, Esko Barquero, Elma Milonoff, Leimu Leisti, Hilma Milonoff, John Bosco Jr., Olli Rahkonen, Joonas Saartamo, Henrik Palosaari, Sam-Peter Hirvikangas, Antti Naakka, Niklas Hyvarinen

Scenariu: Mikko Myllylahti, Juho Kuosmanen
Decoruri: Kari Kankaanpaa
Costume: Sari Suominen
Imagine: J-P Passi
Montaj: Jussi Rautaniemi
Regie: Juho Kuosmanen

Distribuţie în România: Voodoo Films

În cinematografe din Bucureşti, Braşov, Constanţa, Cluj, Piteşti, Suceava.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite