„Din culisele cinematografiei“. Tragicul destin al „Bancnotei de o sută“, filmul care a provocat moartea producătorului şi l-a trimis în exil pe regizorul Săucan

„Din culisele cinematografiei“. Tragicul destin al „Bancnotei de o sută“, filmul care a provocat moartea producătorului şi l-a trimis în exil pe regizorul Săucan

Dan Nuţu şi Ion Dichiseanu

Aparent un film banal, care aduce în discuţie tema succesului şi insuccesului a doi fraţi, „100 de lei“ a fost unul dintre cele mai „prigonite“ filme din istoria cinematografiei. A fost cenzurat, i s-a modificat finalul şi apoi interzis, iar la comanda Elenei Ceauşescu a fost ars negativul.

Ştiri pe aceeaşi temă

În ciuda faptului că şi-a făcut studiile la Moscova, Mircea Săucan n-a fost deloc un regizor pe placul regimului comunist. Cenzurat şi contestat, cineastul a sfârşit prin a fi interzis pe marile ecrane şi exilat la Studioul Cinematografic„Alexandru Sahia“, înainte de a emigra în Israel.

Filmul „100 de lei“ a fost cel care i-a curmat cariera. O peliculă care nu anunţa nimic „exploziv“, cu doar patru actori în distribuţie, Ion Dichiseanu (Andrei Pantea, actor bucureştean de succes), Dan Nuţu (Petre, fratele lui, adolescent întârziat fugit de acasă), Ileana Popovici (Dora, o admiratoare a lui Andrei, pentru scurtă vreme iubita lui Petre) şi Violeta Andrei (Maria, actriţă, colega lui Andrei). Povestea a început în 1971, de la un scenariu scris de Horia Lovinescu care a plăcut mai-marilor cinematografiei.

„Bietul de el, va fi obligat să respecte scenariul“

„Nu ştiu cât de bun o fi scenariul — intitulat provizoriu «Bancnota de o sută» — dar am satisfacţia de a-I fi scris cu plăcere. Aş spune, zburând. Experienţa mea cu cinematografia, din vina mea sau a altora, nu mi-a adus nici mie nici altora multe bucurii. De data aceasta n-am încheiat niciun contract, nu mi-am adaptat o piesă (ceea ce detest, pentru că genurile sunt antagonice), n-am prezentat niciun proiect, n-am avut consfătuiri cu nu ştiu câţi redactori, n-am colaborat cu niciun regizor şi am prezentat scenariul ştiind foarte bine că studioul n-are niciun fel de obligaţie faţă de mine. Şi minunea s-a întâmplat: nemoşit, nemitocosit, nesupus la mii de sugestii sau la presiunea unor «viziuni», scenariul a fost acceptat. L-am scris cu intenţia precisă de a nu da o «lovitură», ci de a sluji ceea ce mi se pare esenţial la ora actuală pentru filmul românesc: să dea senzaţia de firesc, de adevăr cotidian, aş îndrăzni să spun, de «banal». Ah, când vom izbuti să fim banali? Căci de-abia atunci ne vom putea lansa spre marile cutezanţe. Sunt bucuros că filmul va fi realizat de Mircea Săucan. Îl consider un adevărat, un important artist al filmului, care ne poate rezerva multe surprize bune, nouă, spectatorilor şi unele, mai neplăcute, «consacraţilor». Dar bietul de el, va fi obligat să respecte scenariul, iar bietul de mine, măcar din politeţe, voi fi obligat să respect totuşi câteva «escapade» literaro-regizorale. Cu toate astea, sper ca rezultatul să fie mai bun decât atunci când munca de colaborare între regizor şi scriitor începe de la o idee, de la o temă de-abia schiţată pe două pagini. În afară de afinităţi perfecte — dar atât de rare, tocmai pentru că sunt perfecte — în afară de tandem-urile care lucrează pe reţete comerciale, am impresia că această colaborare fericită între scriitor şi regizor în perioada de elaborare a scenariului e un caz de excepţie. Trebuie să mărturisesc că, dacă aş fi Mircea Săucan, aş prefera să-mi fac singur scenariul filmului şi că, dacă m-aş pricepe, aş prefera să-mi realizez personal scenariile mele. Pentru că, ciudată treabă, această ultimă experienţă mi-a dat gustul, pofta, ambiţia — cum doriţi s-o numiţi — să scriu pentru film“, nota Horia Lovinescu în numărul din iunie 1972 al revistei „Cinema“.

„Adeseori numai la telefon şi la înmormântări ne cunoaştem prietenii“

Filmările au fost realizate în numai trei săptămâni, în vara anului respectiv. „Am o singură prejudecată: filmul să fie credibil. Să fie înţeles de cât mai mulţi oameni. Arta se face cu căldură. Dacă pierzi căldura se vede, oricâtă tehnică ai folosi. Adeseori numai la telefon şi la înmormântări ne cunoaştem prietenii. Nu avem timp să fim alături de ei când ar trebui, şi câteodată ei pleacă în amintire şi tu rămâi cu regrete. Când văd uneori o rază printr-un nor, parcă simt că de acolo îmi zâmbeşte, cu reproş, cineva care s-a dus şi pentru care n-aveam niciodată vreme. Dacă voi reuşi să transmit prin film nevoia omului de a se ocupa nu numai de propria sa persoană, dar şi de cel de alături, voi fi poate ceva mai împăcat cu mine. De asta îmi e şi greu să fac acest film. Un film împotriva apatiei“, spunea regizorul în numărul din iulie 1972 al revistei „Cinema“. „Sunt la al treilea film cu Mircea Săucan şi totuşi nu am deloc sentimentul că fac ceva cunoscut. Se trag cadre lungi, foarte lungi. Un cadru de 100 de metri e ceva obişnuit pentru noi. Facem duble foarte puţine, uneori chiar deloc. Nici nu se prea poate filma altfel, pentru că cel mai important lucru pentru noi este adevărul acţiunii, al imaginii. De aceea nici nu se repetă cu actorii. Se fixează dinainte ce este de făcut şi se trage pe viu“, explica şi operatorul Viorel Todan, în numărul din septembrie 1972 al revistei „Cinema“.

„Tu ai fost beat de la început şi până la sfârşitul filmărilor“

Trei decenii mai târziu, Mircea Săucan se confesa, în cartea Iuliei Blaga, „Fantasme şi adevăruri - O carte cu Mircea Săucan“: „Domnule, am dus o viaţă atunci...Numai în pileală am dus-o...Şi când s-a terminat filmul, soţia mea s-a aşezat pe scaun, ca-n filmele ruseşti de după război, când se întoarce soldatul de pe front, mi-a spus să-mi scot haina, mi-a dat să beau un ceai şi mi-a spus: «Am văzut filmul. Eram îngrozită că nu este film. Tu ai fost beat de la început şi până la sfârşitul filmărilor. Beat criţă, cu toată echipa!». Muream de frică. Eu nu eram beţiv, dar aveam nevoie de bucurie şi de securitate interioară, de apărare. Şi a văzut Juja filmul. «Da, e un film bun. Nu credeam, nu credeam. Îmi imaginam că e o nenorocire»“.

Practic, după o bună perioadă în care a lucrat nestingherit, Mircea Săucan a intrat în conflict cu Casa de Filme nr. 1, iar apoi a urmat un lung ciclu al vizionărilor de aprobare. În mai 1973, documentele păstrate la Arhiva Naţională de Filme menţionau faptul că „sunt necesare o serie de îmbunătăţiri pentru clarificarea şi întărirea mesajului politico-ideologic al filmului“. „Într-o noapte mi-au spus: «Mâine dimineaţă prezinţi filmul». Iar după ce l-au văzut: «Trebuie să dai totul afară». Am început să urlu, să ţip. «Altfel nu-ţi dăm de mâncare. N-o să ai cu ce să-ţi ţii copilul». A fost o perioadă de luptă de vreo două luni. Zi de zi. Filmul a fost maltratat în cel mai josnic mod: eroul nu mai murea la final, au fost scoase oile dintr-o secvenţă pur poetică, benignă, a fost eliminat până şi Buick-ul cumpărat de Studioul Buftea de la Lica Gheorghiu. Eu ajunsesem în spital, nu mai puteam să umblu. Mi-aduc aminte că Mircea Sântimbreanu a spus: «Bine, bine, hai să zicem că aveţi dreptate, dar gândiţi-vă, ce aveţi cu scena cu oile? E o scenă românească». El m-a apărat. Toată lupta o duceau ca doi ofiţeri de Securitate Mircea Mohor şi George Radu Chirovici“, rememora Mircea Săucan peripeţiile prin care a trecut. Până la urmă, toate tăieturile au fost efectuate sub supravegherea producătorului delegat Beno Meirovici, iar regizorului i s-a interzis accesul la masa de montaj. „A fost ars negativul din ordinul tovarăşei Ceauşescu. La premieră nu mai exista negativul. Inginerii, muncitorii de la controlul tehnic plângeau. Lui nea Tică Roateş, directorul filmului, i s-a făcut rău, s-a dus la punctul medical de la Buftea, a făcut infarct şi a murit la spital. A murit o dată cu filmul şi cu toată munca mea. 62 de ani avea! Ce om minunat era! Strălucitor în modestia lui, în cumsecădenia, în inteligenţa lui artistică. Dar nea Tică Roateş a apucat să facă trei copii înainte ca negativul să fie ars. I le-a trimis lui Mihai Tolu, care le-a încuiat şi le-a păstrat. Din ele s-au făcut copii pentru TVR, care l-a difuzat în ‘90“, a mai povestit cineastul în carte. Pelicula, în varianta „mutilată“, a ieşit pe piaţă la 5 noiembrie 1973. În anii ‘80, „filmyul 100 de lei“ a fost pur şi simplu interzis, după ce Mircea Săucan a emigrat în Israel, iar Dan Nuţu plecase la rândul său din ţară. După 1990, filmul a fost redescoperit şi repus în circuitul de cinemateci şi festivaluri, fiind proiectat în versiunea integrală, agreată de către regizor.

Dichiseanu: „A fost greu, îmi blestemam zilele la fiecare filmare“

Nu toată lumea vorbeşte însă la superlativ, astăzi, despre filmul lui Mircea Săucan. Actorul Ion Dichiseanu mărturiseşte că regizorul a „stricat“ scenariul lui Horia Lovinescu şi că singurul motiv pentru care nu a renunţat la rol a fost promisiunea pe care i-o făcuse apreciatului dramaturg.

„Cam pe la începutul anului 1972, Horia Lovinescu m-a întâmpinat într-o seară, în holul teatrului: «Dragă Dichi, am scris un scenariu special pentru tine». Am aflat că o să joc împreună cu Dan Nuţu şi că regizor va fi Mircea Săucan. Am citit scenariul şi chiar am fost plăcut surprins. Începeam deja să-mi imaginez filmul. În acest film, eram practic eu! O vedetă de teatru şi de film, în plină glorie, cu maşină frumoasă şi asaltată de fete. Dan Nuţu era fratele meu, care-mi făcea numai necazuri. În text, toate erau clare. M-am trezit însă că regizorul m-a pus în faţa unor situaţii mai mult decât stranii, care nu apăreau în scenariu. De pildă, în cadru trebuia să intre pe uşă, înaintea mea, o tobă care să facă mult zgomot, rostogolindu-se. N-am înţeles ce funcţie artistică ar fi putut avea o asfel de aiureală. În altă secvenţă, ciudat, pe Violeta Andrei o punea să frământe omuleţi şi castele din lut, tot în afara scenariului. Pe Dan Nuţu îl punea să filmeze gol sub duş. Nu sunt un pudibond, dar nici această scenă n-avea vreo legătură cu scenariul. A fost greu, îmi blestemam zilele la fiecare filmare, nu înţelegeam efectiv gândirea regizorului, dar am suportat toate astea din respect faţă de Horia Lovinescu“, a mărturisit Dichiseanu. „Aici e vorba de «intrarea în piele». E vorba de faptul că distribuţia pare atât de halucinant «de acolo», încât ai senzaţia că fiecare s-a jucat pe el însuşi. Identificarea a fost atât de totală, încât în vestibulul personajului care întruchipa «celebrul actor» am zărit chiar şi afişul filmului «Dincolo de barieră». Exceptând excesiv de lungul şi de melodramaticul sfârşit, exceptând acea lacrimă finală — dar de ce s-o exceptăm? lacrima aceea făcea parte din set, ea era amintirea acelui furtunos Vulpaşin pe care îl zărisem în vestibul, cu capul dat pe spate, scrâşnind din dinţi — lon Dichiseanu l-a jucat foarte bine pe Dichiseanu lon. Îmi vine chiar să spun că se află la cel mai reuşit rol al său, vorbesc de rolurile cinematografice. A fost şarmant, a fost într-adevăr vedetă bucureşteană...“, scria Ecaterina Oproiu în revista „Cinema“ din noiembrie 1973.

Ion Dichiseanu era foarte trist şi supărat. Îl înţeleg pe om, în definitiv trebuia să se joace pe sine însuşi. El e actor, a făcut cel mai bun rol al vieţii lui, dar probabil că sfera concepţiilor lui despre viaţă era destul de subţire

Mircea Săucan
în cartea „Fantasme şi adevăruri - O carte cu Mircea Săucan“


În general totul era scris de mine pe platou, dar la «100 de lei» am păstrat din scenariu din cauza lui Dichiseanu, care vroia să fie totul exact, aşa cum scrie la cenzură şi la Securitate

Mircea Săucan
în cartea „Fantasme şi adevăruri - O carte cu Mircea Săucan“

citeste totul despre: