A început seria de proiecţii cu o verificare agasantă şi mai absurdă ca până acum: o biată americancă este disperată pentru că i-a fost confiscat fondul de ten, iar ea trebuia să facă transmisii video, altcineva a rămas fără o substanţă contra microbilor, iar eu, păţită de anul trecut, mi-am lăsat iuţeala, Piment de Cayenne, la hotel, să nu rămân iar fără ea. Evident că filmul a întârziat. A fost unul de un supranatural sofisticat, în care timpul nu mai e aşa fioros, trecerea din 1927 în 1977 şi înapoi, cu o muzică desăvârşită, într-un univers al surzilor, fiind tratată cu duioşie şi melancolie. Asta m-a făcut să regret că nu e un premiu şi pentru compozitori. Nu-i timpul pierdut! Wonderstruck al lui Todd Haynes (construit cu şi mai mare măiestrie decât Carol) are două vedete consecrate: Julianne Moore şi Michelle Williams şi un băieţel genial: Oakes Fegley. Şi un New York cum nu l-aţi mai văzut, un Midnight American şi mai neaşteptat decât cel al lui Woody Allen în Paris! Şi stele, alt leitmotiv al anului 2017, pe Rivieră.

Luna lui Jupiter, filmul maghiarului Kornel Mundruczo (care pe precedentul l-a turnat la noi, în Deltă), a fost programat pentru joi, ziua planetei cu pricina, care până la urmă e doar un pretext în poveste. Împuşcat, îşi revine miraculos şi devine un înger fără aripi (un alt fel de Fifi înaripatul), care priveşte uneori lumea de sus, cu detaşare, la propriu. Un doctor corupt, cu o voce tulburătoare şi cu un şarm teribil, dar şi cu un trecut profesional dubios, cam confuz, care nu crede în Dumnezeu, ci în Renaşterea ţării, o Ungarie în care şpaga pare o a doua natură, o istorie încâlcită, pigmentată cu supranatural (vezi Ursul de aur cu Trup şi suflet şi visatul poetic simultan al îndrăgostiţilor). După generic, pe care e notat halucinant că a avut binecuvântarea rabinului, dar nu de asta, a urmat un ropot de aplauze şi o şarjă zdravănă de huiduieli.

Barbara, de şi cu nelipsitul Amalric, despre cântăreaţa bizară şi mare susţinătoare a preşedintelui Mitterand (asta am aflat din excelentul documentar al lui Yves Riou,  prezentat recent la Institutul Francez  din Bucureşti, într-o retrospectivă a istoricului de la Pessac), nu e salvată nici de actriţa Jeanne Balibar (fosta soţie, în realitate, a cineastului), vădit stânjenită de atâta isterie!   

Şi, ca să ne strice ziua, a venit un film germano-bulgăresc (19 membri ai echipei au urcat pe scenă, inclusiv regizoarea Valeska Grisebach, departe de a fi glamorous, îmbrăcată ca de la second hand, poate ca să fie în acord cu lumea pe care a zugrăvit-o pe peliculă şi nu m-am prins eu din prima!),Western (una dintre producătoare fiind Maren Ade, cea care a făcut Toni Erdmann, şi acum am înţeles de ce a ales tocmai o mască de peste Dunăre în cel filmat în România), care se petrece pe un nesfârşit şantier, cu glume de autobază, băutură prea multă, agăţat deşănţat şi, fireşte, cafteli inestetice, nu ca în japonezul lui Miike Takashi, de o eleganţă impecabilă şi cu o coregrafie fără cusur, chiar şi când se lasă cu o sută de cadavre, cărora le-a venit de hac un samurai nemuritor.

Şi-au mai rămas doar 11 zile până la decernarea trofeului, creat de două decenii încoace de Casa de bijuterii (doar ei au lingourile în păstrare, chiar şi cele de ciocolată!) Chopard, frunza de palmier, din 118 grame de aur, bătută în diamante, o ploaie de nestemate, la care au lucrat cinci specialişti timp de 40 de ore.