O fată tânără şi frumoasă, sculpturală, îmbrăcată într-un alb contrastant, ca şi cele două vedete ale sale, care trăiesc o poveste de dragoste adolescentină într-un loc de pe glob, în plină Africă, unde căsătoria pentru toţi poate însemna direct puşcărie, oprobiu public şi o mamă de bătaie soră cu moartea! Pentru Fremaux a fost un act de curaj această selecţie, la proiecţia aplaudată minute în şir, în picioare, a fost însăşi Cate Blanchett şi celelalte reprezentate feminine din Juriul mare, pe lângă cel de la un Certain Regard, făcut din 5, dintre care doar 2 bărbaţi, preşedinte Benicio del Toro, actorul cu un discurs haios în care a mulţumit Air France şi hotelului unde e găzduit! Fericit că a trecut cu bine vama (aluzie la Sicario, în care a jucat, dintr-o ediţie precedentă ).

Urarea finală de o noapte plăcută nu a conţinut şi subînţelesul: cu cine doriţi! Dimineaţa începuse cu o sală Lumiere deprimant de goală, poate văzuseră filmul cu o seară înainte, simultan cu Ceremonia, sau au snobat noua regulă ca presa (în înşiruiri vine după profesionişti şi artişti) să nu mai vadă înaintea spectacolelor de gală, unde publicul orbit de staruri e mai permisiv! Toată lumea ştie e o telenovelă cu răpire (coincidenţă, pe ecrane cam repede după Gotti şi chiar Pororoca), impecabil jucată de Cruz şi Bardem, dar mai ales de fermecătorul argentinian Ricardo Darin. Dacă la noi la parastase sau aniversări ies la iveală conflictele mocnite din familii, la iranianul Farhadi (unde s-a dus geniul din Nadir şi Simin, o despărţire?) a ales Spania ca loc de desfăşurare, a decis nunta ca decor, o adolescentă descreierată de o nimfomanie enervantă, cu un râs isteric şi o scenă ca-n Hitchcock, în Vertigo, în clopotniţă (ghinion, capodopera se reia la Clasice, deci va ştii toată lumea, ca să fiu în acord cu cu titlul, şi precis regizorul va justifica banal că e un omagiu adus maestrului!). O încântare de 3 ore a fost filmul portughezului Paulo Rocha, din 1982, Insula iubirilor, filmat în Japonia, un colaj de referinţe cu un discurs adorabil al protagonistului, care, după 36 de ani, s-a bucurat că avea mai mult public (la vremea sa nici la Noaptea lui Antonioni n-a dat buzna critica). Amintirile despre Oliveira şi Rocha, despre moarte şi misterul vieţii, sufletul fără trup pe care-l eliberăm la ultima suflare şi scăpăm de vanităţi, fascinant! Iar din scenariu, de o poezie nemărginită, n-am să uit că într-un cuplu cel care iubeşte mai mult pleacă primul în lumea de Dincolo!

Donbas al rusului ucrainian Lozniţa cu… Valerio Andriutza (aşa l-a pronunţat maestrul de ceremonii, care l-a uitat din După dealuri, că-i român, ca şi formidabila Digital Cube, plus DOP-ul Oleg Mutu) şi o mulţime de personaje de un grotesc şi de o violenţă feroce! Un conflict confuz şi înspăimântător şi o cununie sinistră, care, ca şi Sfioasa de anul trecut, strecoară gânduri sinucigaşe, dacă lumea chiar e atât de îngrozitoare.

Noroc că am ales apoi un documentar despre Orson Welles, o scrisoare de dragoste deschisă spusă şi ilustrată cu o fineţe şi un talent excepţionale! Am descoperit ce mare desenator era! Prin ochii lui Orson Welles, o privire a tânărului său admirator necondiţionat, Mark Cousins. În aceeaşi sală, Martin Scorsese ne-a arătat, pe viu, ce înseamnă pasiunea adevărată pentru capodopere! O nouă restaurare, Enamorata! Un vis simpla sa prezenţă, care ne-a trezit din coşmarul de zi de zi şi ne-a dat speranţe! Am respirat acelaşi aer cu un film addict, un dependent de cinema, care creează, din fericire, prozeliţi!