300, despre curaj şi lumea politică

Deceniul trecut, Hollywood-ul a început din nou să facă filme despre lumea antică, o modă încheiata în anii '60, după Cleopatra şi Ben-Hur. Trei sunt subiectele posibile: romanii, grecii, evreii. Acestea sunt sursele civilizaţiei noastre şi adevărul este că rar avem ocazia să revedem poveştile prin care acele câteva oraşe de o importanţă extraordinară prind din nou viaţă.

Datorăm Hollywood-ului şi interesului populaţiei americane pentru astfel de poveşti această ocazie.

Povestea celor 300 mi se pare o bună introducere în lumea antică. Din contră, felul în care filmul a fost tratat îmi sugerează că revederea acelei epoci nu este la modă: A fost luat de propagandă, probabil pentru războaiele din Orientul Mjlociu. S-a spus că este o prostie, că e descreierat, pe scurt, şi macho. Un om rezonabil ar putea spune, lăsând licenţa poetică deoparte, lăsând lucrurile urâte sau vulgare deoparte, filmul transmite exact povestea antică. Dar asta nu merge destul de departe: urâţenia şi vulgarul sunt şi ele parte din poveste şi licenţa poetică nu este o invenţie recentă.

Sparta este cel mai aproape lucru de un oraş ideal cunoscut nouă, adică un oraş în care oamenii trăiesc de dragul oraşului. Momentul de vârf al Spartei a fost conducerea fragilelor alianţe de oraşe din Grecia împotriva invadatorilor persani. Un război justificat de apărare în care nobilitatea de a muri pentru patrie fără vreo speranţă în victorie a schimbat istoria lumii. Micile armate de cetăţeni ale micilor cetăţi din Grecia au înfruntat cele mai mari armate de sclavi ale vremii.

Lupta dintre două sisteme politice, dintre civilizaţie şi barbari, este tema războaielor persane. Aceştia sunt termeni de artă ai ştiinţei politice a cărei origine este filozofia, care a apărut tot în oraşele din Grecia. Filozofii nu au inventat aceşti termeni, ci i-au preluat din lumea lor politică şi au reflectat asupra lor în opere a căror faima depăşeşte istoria politică.

Persia era condusă de un rege care singur stăpânea un imperiu de sclavi. Multiculturalismul (toleranţă pentru diferite religii, triburi, limbi şi obiceiuri) împreună cu o administraţie pe cât de raţională se putea ar recomanda acest model politic lumii moderne. Prin comparaţie, spartanii erau vag analfabeţi, fanatici, fioroşi luptători pentru oraşul lor, pe care îl ţineau cu titlu de cucerire, declarând anual război populaţiei cucerite şi transformate în sclavi.

Totuşi, spartanii erau greci. Asta înseamnă că erau primii oameni care au încetat să fie barbari. Au inventat oraşele şi au inventat libertatea politică a orăşenilor. Singurul tiran pe care îl ascultă este legea şi este un tiran asupra sufletului, conduce deci cu  o putere dincolo de orice bici şi orice ameninţare. Spartanii îşi iubesc oraşul într-un fel necunoscut sclavilor. Mai degrabă, s-ar spune că toţi cetăţenii spartani se poartă de parcă ar fi regi persani... Dovada patriotismului este sacrificiul.

Acest contrast între lux şi libertate, între tiranie şi civilizaţie apare în toate alegerile stilistice ale filmului. Spartanii luptă aproape goi şi arată aproape ca zeii pentru că sunt bărbaţi în sensul dur al cuvântului: toţi cred că de la natură au fost făcuţi pentru război şi că o altă viaţă decât libertatea apărată cu arma în mână nu merită trăită. Astfel că măcelăresc şi sunt măcelăriţi în loc să procedeze raţional şi să se predea.

Persanii, prin comparaţie, iubesc pacea. Afară de limite tehnologice, un imperiu de sclavi ar putea aduce pacea pe pământ. Iubesc pacea atât de mult încât cred că nu există nici un lucru pentru care să merite să mori--sclavii trebuie să se uite cu frică la stăpânii lor, altfel ar dezerta. Spartanii, după obiceiul grecilor, cred că legile se bazează pe credinţa că există lucruri mai rele decât moartea--de aici mândria dispreţuitoare cu care tratează tot ce le stă în cale.

Alegerile stilistice ne sugerează că ar trebui să admirăm spartanii, mergând atât de depate încât să încerce să facă lucrurile urâte sau teribile să pară frumoase. Astăzi, oameni cu un umor laconic care îşi măcelăresc duşmanii sunt luaţi de psihopaţi. Tinerii bărbaţi care îi admiră nu sunt mult mai respectabili. Dar astăzi, ca atunci, asemenea bărbaţi fac diferenţa dintre haos şi ordine, pentru că sunt singurii care par să trăiască conştienţi că ordinea trebuie impusă. Atracţia este evidentă oricui este atent: asta este o poveste despre originea ordinii politice şi originea este o vreme a eroilor.

Vă aştept comentariile despre acest film şi despre urmarea, despre bătălia de la Salamina, care are în centru atenienii. Vineri voi scrie şi despre el. Daca sunteţi interesaţi de o analiza mai sofisticată a filmului, aveţi aici începutul unei serii.