INTERVIU Cosmin Natanticu, comediant: „Am rămas repetent în liceu, după ce i-am spus profei de rusă că e urâtă“
0Comediantul Cosmin Natanticu, în vârstă de 36 de ani, a povestit pentru „Adevărul“ cum a rămas repetent în liceu, de ce a renunţat la fotbal, cum şi-a dat seama că e făcut pentru comedie şi cât de bine se trăieşte din stand-up comedy în România.
Lumea îl cunoaşte de la „Divertis“, „Serviciul Român de Comedie“, „Taxi Driver“, iar cei care sunt însetaţi de comedie, îl ştiu şi din show-urile de stand-up comedy şi improvizaţie.
L-am cunoscut la filmările show-ului „Comedy Club“, care se difuzează, începând de luni, 11 aprilie, pe Comedy Central Extra. Am descoperit un om deschis, vorbăreţ şi plin de viaţă. Am vrut să aflu povestea lui. Aşa se face că am stabilit un interviu după un show la care s-a râs necontenit. Mi-a povestit câte în lună şi în stele, cum mă aşteptam.
Lui Natanticu îi place să vorbească mult, gesticulează şi pune sare şi piper în orice spune. Te umple cu energie. Te fixează cu ochii lui mari şi verzi şi te ţine prins în poveste. E sincer şi te cucereşte cu naturaleţea lui. În show-urile de stand-up se leagă de întâmplări din viaţa sa. Ai spune că sunt doar glume, dar sunt adevărate. Poate puţin înflorite pe alocuri ca să adauge savoare. Nu suportă ca presa să intre cu bocancii în intimitatea lui, tocmai pentru că atunci când vrea el să împărtăşească ceva, o face, şi nu oricum, ci plin de umor. Spune că în comedie l-a ajutat foarte mult faţa, şi îl cred. Natanticu are un chip, un şarm şi un nume pe care nu le poţi uita cu uşurinţă.
„Adevărul“: Natanticu e un nume aparte, despre care tu vorbeşti des în show-urile tale de stand-up. Ai fost ţinta glumelor în copilărie?
Cosmin Natanticu: O ţintă în copilărie trebuie să fie: că eşti gras, că eşti urecheat, că ai nasul nu ştiu cum. Copiii, în general, se leagă de defectele tale când vor să te supere. Cei care îmi dădeau mai mult porecle erau profesorii: „Mă, ce nume e ăsta Natanticu?“. În facultate îmi spuneau „Atlanticul“, în copilărie aveam „Dumbo“, după desenul animat cu elefănţelul, pentru că aveam urechile foarte mari. Băi, ce ofticat eram pe treaba asta. Mai am şi gluma cu „Nea Tăticu“ pentru că mai toţi colegii din breaslă îmi spun aşa.
Ai idee de unde provine numele tău?
Pentru că mă loveam de treaba asta şi mulţi mă întrebau de unde provine, l-am întrebat pe bunicul meu şi cred că tot în glumă mi-a zis, dar eu am luat-o de bună, că, pe vremuri, numele nostru de familie era de fapt „Nea Tăticu“ şi din asta s-a transformat în Natanticu. Nu mai pot din păcate să-l întreb pe bunicul meu, dar eu cred că era o glumă.
Sunteţi şase fraţi.
Treaba este aşa, suntem cinci fraţi din aceeaşi mamă şi acelaşi tată. Mama mea a murit când aveam 19 ani, iar tatăl meu s-a recăsătorit. Eu, ca bărbat, l-am înţeles că trebuia să se recăsătorească, mama mea murind de tânără, la 40 de ani, şi a mai făcut un copil. Deci mai am un frate doar după tată.
Boacănele Natanticilor şi „visul“ de a deveni sudor
Cum era copilăria Natanticilor la Petroşani?
Am avut o super copilărie. Noi, primii patru fraţi, eram făcuţi unul după celălalt, iar ai noştri lucrau la uzină. Era o întreprindere în Petroşani care făcea maşinării pentru mină. Părinţii, lucrând în aceeaşi fabrică, unul lucra de dimineaţă şi unul după amiază şi era un interval în care trebuia să stăm singuri. Şi se presupunea că noi trebuia să dormim, dar era suficient să nu doarmă unul şi nu mai dormea nimeni. Noi eram foarte cuminţi, că aşa am fost educaţi. Eram doi băieţi şi două fete. Eu am fost al patrulea. O cam terorizam pe vecina de dedesubt, pentru că mergeam în patru labe, şi venea şi ne făcea scandal. O inundam. Doamne, de câte ori am inundat-o pe femeia aia! Se lua apa, iar noi, peste noapte, ne duceam să bem apă, vedeam că nu e şi ne întorceam la somn, dar nu mai închideam robinetul. Dimineaţa ne trezea mama „Hai că avem inundaţie iar!“. Noi stăteam la etajul unu şi dedesubt aveam poşta şi veneau poştăriţele „Ne plouă în scrisori!“. Am fost „protejatul“ până la vâsta de 6 ani, când s-a născut sora mea, devenind cinci. Apoi toată atenţia s-a îndreptat asupra ei. Fraţii mei fiind mai mari, cel mai mare având 14 ani, ei aveau grijă de sora mai mică. Sunt norocos că am avut fraţi şi surori mai mari şi o soră mai mică. Am avut şi responsabilitate într-o oarecare măsură, dar am avut şi fraţii mai mari de la care am avut ce să învăţ. Dar, în general, eu am fost cel mai puţin pedepsit, că lucrurile ori le făcea ăla mare, ori aia mică.
Era Cosmin un copil pus pe şotii?
Eram un copil foarte dement. Având fraţii mai mari, eu eram ăla protejat şi nu mă puneau la treburi casnice, dar când erau cumpărături de făcut, spirt eram. Eu eram şi gunoierul. Făceam tot felul de năzbâtii şi asta era o durere pentru mama, pentru că mă îmbrăca frumos şi eu veneam înverzit tot, pentru că eram portarul când jucam fotbal. Eu săream, eram Duckadam, cine nu eram eu! Am fost singurul dintre fraţii mei care a încercat să facă sport de performanţă. Am făcut fotbal, am fost la karate, am fost pe genul ăsta mai sportiv.
Ce îţi doreai, pe atunci, să devii?
Eu voiam să fiu sudor, în primul rând. Dacă asta vedeam în casă, mama sudor, tata sudor, nici nu ştiam ce înseamnă. N-am avut vise d-astea măreţe.
M-am lăsat de fotbal când antrenorul mi-a dat cu ghetele în cap şi m-a făcut momârlan Cosmin Natanticu, comediant
Cu şcoala în ce relaţii erai?
În clasele I-IV nu mi-a plăcut şcoala, dar în clasele V-VIII am avut şansa să o am dirigintă pe Cornelia Stănescu, mama lui Marius Stănescu, care este actor la Teatrul Odeon. La dirigenţie aveam tot felul de activităţi, iar unele din ele erau legate de actorie. Pe mine, fiind mai fâşneţ tot timpul, m-a văzut şi m-a întrebat „Nu vrei tu să dai la actorie?“, eu - „Ba da, cum să nu?“. Dar eu am fost şi foarte leneş. Îmi plăcea să fac fotbal şi ai mei nu mă lăsau pentru că trebuia să dea cotizaţie, aşa era pe timpul lui Ceauşescu, se dădea 300 de lei. Eram familie mare, de unde să dea doar pentru mine 300 de lei, când puteam să mă duc să alerg în faţa blocului. Şi unchiul meu mi-a zis aşa: „Vrei să le închizi gura? Vii cu carnetul plin de note de la 8 în sus, le dai cu el în cap şi le spui «eu vreau să mă duc la fotbal».“ Am reuşit să-i conving şi m-au lăsat, până mi-a dat antrenorul cu ghetele în cap şi nu am mai vrut să mă duc.
De ce?
Jucasem fotbal la şcoală, mă lovisem la picior şi la antrenamente ne punea să tragem la poartă şi nu puteam să trag cu şiretul, cum se spune, pentru că mă durea foarte tare, şi am dat cu şpiţ. Mi-a zis antrenorul: „Mă, eşti momârlan?“ şi mi-a dat cu nişte ghete în cap. Momârlanii sunt băştinaşii din Petroşani care locuiesc pe dealuri cu oi, cu vaci, adică ţăran, pentru că Petroşani este un orăşel făcut de Ceauşescu pentru oamenii care veneau să lucreze în mină şi le-a construit blocuri de beton. Şi aşa am renunţat la fotbal. Jucam la Jiul Petroşani.
Cosmin Natanticu a învăţat o vară întreagă să ia corijenţa la rusă. Nu a luat-o FOTO Arhivă personală Cosmin Natanticu/Facebook
E adevarat ca ai ramas repetent in clasa a X-a?
Da, da, am şi un moment de stand-up despre treaba asta. E o chestie foarte amuzantă. În clasele V-VIII am făcut engleză şi rusă. La rusă am avut un profesor care nu punea prea mare preţ pe treaba asta, era mai mult cu fotbalul. „Natanticu, ce a făcut Steaua?“. „Nu ştiu, cred că a câştigat“, pentru că tot timpul câştiga. „Cine a dat golurile?“ – „Nu ştiu“- „Bine. Nota 7“. Şi am ajuns la liceu, unde am continuat să fac engleză şi rusă, iar la rusă am nimerit o doamnă profesoară comunistă convinsă, deşi ieşisem din comunism de patru ani. O babă, cred că a murit. Sigur a murit. Sper. E, ea intra în clasă şi vorbea de când începea ora până se termina numai în rusă. Nu înţelegeam nimic decât „Natanticu“, atât, atunci mă făcea atent. Şi plus că venise democraţia şi vedeam şi noi la televizor, la MTV, la Atomic, cum se îmbracă artiştii. Aveam blugii tăiaţi, lanţuri la gât, aveam trei cercei în ureche.
Erai rebel?
Eram un fel de rocker, doar că ascultam manele. Eram din Petroşani, de unde e Guţă,. Asta ne dădea la Bac: „Cine a scris «Ce perversă e lumea şi rea»?“ şi luai 9 că scriai «Guta». Glumesc. Femeia m-a văzut îmbrăcat aşa şi mi-a zis: „Uită-te la tine! Parcă eşti un homosexual.“ A râs toată clasa. Îţi dai seama, în ’94 mi-a zis că arăt ca un homosexual. Nici nu ştiam ce înseamnă, în primul rând. Acum m-am mai obişnuit, dar atunci era dureros. Şi i-am zis „Oi fi eu homosexual, dar şi dumneavoastră sunteţi urâtă ca limba pe care o predaţi.“ M-a lăsat corigent pe vară. Mi-a stricat toată vacanţa. Cum să învăţ în două luni limba rusă? Ce să învăţ? Am zis măcar o poezie să-i zic. M-am înregistrat în timp ce citeam poezia şi mi-am pus căşti să o învăţ. Am luat 2 în scris, 2 în oral. M-a lăsat repetent. Mama mea a murit după ce am terminat clasa a XII-a. Măcar a văzut că am luat BAC-ul. Nu m-a văzut niciodată artist...
Părinţii tăi nu au fost supăraţi?
Asta e chestia, că până în clasa a VIII-a ai mei se mândreau cu mine. Am intrat la un liceu bun, Liceul Economic din Petroşani. Dar am nimerit într-un liceu plin de fete, eram în clasă 28 de fete şi doi băieţi. Am dat şi eu de fete, am devenit rebel. Şi ai mei au înţeles. Dacă nu m-au strunit de când eram mic. (Râde)
Aveam blugii tăiaţi, lanţuri la gât, trei cercei în ureche, eram un fel de rocker. Profa de rusă m-a văzut aşa şi mi-a zis că arăt ca un homosexual. A râs toată clasa. Îţi dai seama, în ’94 nici nu ştiam ce înseamnă, în primul rând. Şi i-am zis „Oi fi eu homosexual, dar şi dumneavoastră sunteţi urâtă ca limba pe care o predaţi.“ M-a lăsat corigent pe vară. Mi-a stricat toată vacanţa Cosmin Natanticu, comediant
Comedia, biletul la balul bobocilor din liceu
Cum s-a prins Natanticu că e bun de comedie?
Din liceu a plecat toată treaba. În clasa a X-a mi-am făcut trupă de umor ca să facem parte din spectacol şi să nu plătim bilet la balul bobocilor. Eram trei băieţi, făceam glume de-ale lui Doru Octavian Dumitru, ne puneam peruci. Următorii ani la fel, tot făceam umor la baluri, apoi am fost la festivaluri de satiră şi umor pentru studenţi. Noi nu eram studenţi, am trişat. Casa Studenţilor din Petroşani nu avea trupe de umor şi auziseră de noi, ne-au chemat, ne-au făcut legitimaţii false, ne-am dus, am câştigat premii şi atunci ne-am luat noi în serios. „Neaţa“ ne numeam, profa de sport care se ocupa de noi ne-a zis aşa pentru că întârziam. Veneam la 11.00 la şcoală şi ne zicea ironic „Neaţa!“. Apoi Dan Bittman avea o emisiune la TVR, „Bravo Bravissimo“, unde aveai trei probe: muzică, teatru şi dans. Unul dintre băieţi, fiind fan Bittman, a zis „Bă, nu contează dacă trec mai departe, eu vreau să cânt o melodie de-a lui Bittman de faţă cu el“. S-a dus el şi avea voie să-şi aducă oameni care să-l ajute la diverse probe. Noi fiind trupă de umor, la artă dramatică ne-am dus în formula asta. Colegul meu Sică a luat castingul şi a câştigat cinci emisiuni la rând. Regizoarea de acolo, Corina Voicu, mi-a văzut faţa asta de tâmpit şi m-a întrebat pe mine „Tu nu vrei să participi?“ şi i-am zis „Ba da“ - „Păi şi de ce nu vii la casting?“ – „Am fost.“ – „Păi şi ce ţi-am zis?“- „Că mă sunaţi.“ – „Nu te mai sun. Gata, vino!“. Şi m-am dus şi am câştigat şase ediţii. Eram cel mai longeviv concurent. M-a plăcut lumea. Faţa m-a ajutat foarte mult. Aveam 22 de ani atunci. Am legat acolo nişte prietenii.
Dar primul tău job, care a fost?
Prima dată am fost „benzinar“. A fost primul job şi singurul. Lângă Petroşani era o benzinărie şi lucram acolo, puneam benzină. Apoi s-a deschis şi un restaurant şi am trecut la bucătărie, eram ospătar, eu terminând liceul economic de „bucătar, ospătar, cofetar“. (Râde) Între timp mă duceam şi la „Bravo Bravissimo“ de la TVR. Şi atunci mi-am zis, după ce mă certasem cu nu ştiu ce domn care se îmbătase şi m-a înjurat, „Domne, eu apar la televizor şi stau aici să mă înjure toţi momârlanii. Gata, îmi dau demisia “. Şi am plecat. Am zis „Gata, eu vreau să fac treaba asta.“
În liceu mergeam la festivaluri de satiră şi umor pentru studenţi. Noi nu eram studenţi, am trişat. Casa Studenţilor din Petroşani nu avea trupe de umor şi auziseră de noi, ne-au chemat, ne-au făcut legitimaţii false, ne-am dus, am câştigat premii şi atunci ne-am luat noi în serios. „Neaţa“ ne numeam, profa de sport care se ocupa de noi ne-a zis aşa pentru că întârziam la şcoală Cosmin Natanticu, comediant
Ai intrat la facultatea de teatru la 26 de ani. De ce aşa târziu?
Eu am pierdut nişte cunoştinţe în liceu. Am cam fuşerit liceul, să spun sincer. Şi m-am gândit „Unde mă duc eu la facultate? Trebuie să învăţ poezii, să fi citit mai mult, nu am nicio şansă. Unde mă duc eu la Bucureşti?“ Şi am renunţat cumva la idee. Îmi făcusem trupa asta de umor şi am zis că n-am eu nevoie de actorie că în „Vacanţa Mare“, de exemplu, care era în vogă în perioada aia, nu e niciun actor. Pot să fac treaba asta şi fără actorie. Am ajuns la TVR, iar oamenii îmi spuneau că aduc cu Puiu Călinescu, să fac treaba asta, să fac mai mult, să dau la actorie. Acolo veneau tot felul de concurenţi care erau studenţi la teatru, care terminaseră şi voiau şi ei să mai facă un bănuţ, să se afirme. Apăreai la televizor până la urmă. Şi acolo am cunoscut o fată, Julieta Ciucan, care mi-a spus de atunci „Cosmin, eu te pregătesc, vino, şi îţi garantez că nu e greu!“. Şi m-am dus la ea, mi-a dat nişte poezii de învăţat, nişte piese de citit, monoloage, povestiri şi am renunţat, nu am dat. Eram prin 2004. Atunci l-am cunoscut pe Adrian Văncică care mi-a spus: „Domne, dacă te duci la actorie, actoria îţi ia treaba asta ta. Tu eşti de necontrolat, actoria începe să te controleze, îţi pierzi din farmec.“ Văncică m-a dus la nişte târguri, tot pe treaba asta cu actoria, am făcut nişte bani împreună, am fost şi la evenimente corporate. Apoi am intrat la „Taxi Driver“, super succes ce am avut atunci.
Cum v-a venit ideea?
N-a fost ideea mea. Noi eram cei trei, trupa „Neaţa“, mergeam la mare, pe la teatrele de vară, cu tot felul de artişti, făceam pantomime muzicale. Acolo ne-am întâlnit cu trupa „Varză“, formată din doi băieţi, şi cântau tot felul de melodii d-astea gen Cassa Loco. Ei au venit cu ideea. Unul din băieţi se hotărâse să renunţe pentru că noi chiar dacă eram la TVR şi stăteam în Bucureşti, nu aveam bani să ne plătim întreţinerea. Fugeam de administratorul blocului să nu ne vadă, aveam 20 de milioane de plătit în perioada aia, eram vai de capul nostru. Oamenii ăştia de la „Bravo Bravissimo“ ne-au adus în Bucureşti. Noi eram concurenţi, dar făceam naveta cu trenul. Veneam joia, plecam duminica, stăteam pe unde apucam, prin căminul de la UNATC, pe la prieteni, pe unde puteam. Iar cu proiectul ăsta, „Taxi Driver“, care era plătit bine faţă de ce câştigasem până atunci, puteam să plătim întreţinerea.
„Doamne, ce fac eu cu viaţa mea? Nu pot să mă strâmb mereu“
Ce a urmat după succesul „Taxi Driver“?
După ce s-a terminat „Taxi Driver“ am fost coprezentator la „Suprize-Surprize“, în 2005, iar în 2006 s-a terminat sezonul şi nu ne-a mai luat domnul Lazarov, Dumnezeu să-l ierte. Am rămas fără job. Mi-a fost foarte greu în perioada aia pentru că mă obişnuisem într-un ritm şi am zis „Doamne, ce fac eu cu viaţa mea? Nu pot să mă strâmb mereu.“ Şi aşa m-am hotărât să dau la facultate. Am căutat-o pe Julieta şi am întrebat-o dacă mai vrea să mă pregătească şi mi-a zis că mai sunt trei săptămâni până la admitere, zic „Vin.“ – „Am şanse?“ – „Ai toate şansele. Vino!“. M-am dus şi m-am pregătit cu femeia asta, care era căsătorită, avea alt job în afară de actorie, avea şi copil. Venea terminată de la muncă şi îl trimitea pe bărbatul său cu fi-su în parc ca să poată să mă pregătească pe mine. În trei săptămâni m-am pregătit şi am intrat al 13-lea la UNATC, cu 9,54. Îi datorez foarte multe ei.
Ce anume, din ce ai învăţat în facultate, te-a ajutat?
Facultatea a fost cel mai bun lucru din viaţa mea. Am învăţat să am disciplină pe scenă, să nu fac prea mult, să mă temperez, să dozez nişte lucruri. A trebuit să o iau de jos şi mi-a plăcut foarte mult treaba asta, să o iau de la început, să înţeleg, de fapt, că eu am un talent care trebuia sculptat, cioplit şi am făcut şi asta.
De ce n-ai rămas în teatru?
Pentru că am descoperit stand-up comedy, pentru că nu am renuţat la prima mea dragoste, televiziunea. Eu am făcut mereu televiziune. Şi nu vreau să mă las, îmi place.
Tu ai jucat şi în filme precum „Mamaia“, „S-a furat mireasa“.
Am jucat şi în filme, nu în multe, nu în câte mi-aş fi dorit eu, şi nu am avut niciodată un rol principal. Ăsta este cumva un vis neîmplinit.
Îţi doreşti foarte tare.
Da, vreau film. Nu neapărat rol principal, dar un rol în care să am ceva de spus.
Te-ai ataşat de vreun personaj pe care l-ai interpretat?
În film nu, dar în televiziune am făcut la un moment dat cu Toni Grecu, la Serviciul Român de Comedie, personajul Suleymazăre. Era Suleyman în vogă şi a făcut Toni un personaj, pe care l-a creat pe mine, mi-a plăcut foarte mult şi a avut şi priză la public.
Ce ţi-a plăcut?
Era un personaj care nu râdea niciodată. Era mereu serios. A fost o provocare. Şi am mai avut în facultate de jucat un prinţ, ceea ce iarăşi a fost o provocare pentru mine pentru că orice prinţ trebuie să aibă o conduită, o prestanţă, şi eu am fost mereu pe „Ieeeeei, la la la“ (se scălămbăie - n.red.) şi a fost un „contra-emploi“ care mi-a plăcut.
Toni Grecu, „talismanul“ lui Natanticu
Cum ai ajuns la Serviciul Roman de Comedie?
Când umblam noi cu trupa „Neaţa“ pe la festivaluri de satiră şi umor, am fost la Iaşi, prin 2003-2004, iar la festivalul respectiv era în juriu Toni Grecu. M-am dus cu un monolog, „Autobuzul“ se numea. Aveam nişte emoţii de-mi tremurau genunchii. Toni Grecu s-a distrat foarte tare, după spectacol a venit la mine, mi-a spus că i-a plăcut foarte tare. Am câştigat concursul. Cred că Toni a insistat. În facultate m-am apucat de stand-up, cred că în ultimul an. În acelaşi an am primit un telefon să mă duc la Pro TV să dau casting pentru „Divertis“. Ştiam că ei caută personaje care să imite personalităţi şi eu nu ştiu să imit pe nimeni. O cunoşteam pe producătoare, lucrasem cu ea la Naţional TV, Alice Dumitrescu, actuala soţie a lui Horia Branciu, care ţinea foarte mult la mine. Ţin minte că înainte de casting, a ieşit pe hol şi a zis „Ce faci, nebunule? Ce-ai pregătit?“ - „Ce să pregătesc?“ - „Trebuie să imiţi un personaj, pe cineva“ – „Păi nu ştiu pe nimeni“ – „Uită-te la ceva pe YouTube! Uită-te la Stoian de la Antena 3!“. Era unu cu mustaţă care tot punea el muzică de pe laptop pentru Băsescu. Zice: „Uite, cu ăsta ai semăna tu“, eu eram: „Doamne, dar nu-l fac, acum mă pui?“ şi mi-a venit rândul. Înaintea mea a intrat Cristi Marcu, care îl imita foarte bine pe Mitică Dragomir, şi ei râdeau acolo. M-am dus acolo cu faţa aia de milog şi le-am zis: „Acum, după Cristi Marcu, ce să mai zic? Eu nici n-am pregătit un personaj. Râdea Toni Grecu, deci, cum să zic? Era pe sub masă. Dar eu am fost foarte sincer: „Eu nu ştiu de ce am intrat. Eu nu ştiu de ce am mai venit aici“. Şi mi-au zis atunci: „Dar, hai, spune ceva de la stand-up, de la tine.“ Şi-am zis-o pe aia cu „Eu când m-am născut eram urât“. S-au tăvălit. Mi-au zis că semăn cu Crin Antonescu. Era în vogă atunci. Mi-au zis că am ochii verzi, îmi pun o perucă... Am acceptat. Aşa am intrat eu la Serviciul Român de Comedie.
Cum e relaţia ta cu Toni Grecu?
Este cea mai tare relaţie pe care am avut-o cu un mare om. Un om care, pe lângă că m-a învăţat televiziune, m-a învăţat să fac umor, este un fel de tată spiritual pentru mine. Am învăţat enorm de multe. Al doilea lucru după facultate, în viaţa mea profesională, este talismanul meu Toni Grecu. Am învăţat de la el şi învăţ în continuare.
Cum vă distraţi voi pe platourile de filmare?
Eh, nici nu-i greu! Gândeşte-te că acolo eram douăzeci şi ceva de oameni doar actori care făceau comedie. Toţi suntem oameni cu umor. Este o distracţie continuă. Sunt şi momente tensionate. Şi momente grele. Dar majoritatea sunt vesele.
Recent, emisiunea „Superjurnal“ a Serviciului Român de Comedie a ieşit din grila Digi 24. Cum continuă proiectul? Ce mai pregăteşte grupul?
Noi vrem să continuăm, dar nu ţine numai de noi. Trebuie să mai vrea şi altă lume din televiziune. Nu avem televiziunea noastră încât să spunem: „Bine, renunţăm la producţia asta, facem alta“.
Să înţeleg că luaţi o pauză?
Nu cred că prea mare. Cred că, până la urmă, este o pauză bine-venită. Noi, până la urmă, la Pro TV, am făcut nouă sezoane de Serviciul Român de Comedie, plus încă trei sezoane de sitcom „Spitalul de Demenţi“. Am fost destul de mult în prim-plan, destul de prezenţi pe sticlă. După care am continuat la Antenă, acolo nu a funcţionat din alte motive, nu vreau să intru în detalii şi nu e treaba mea. După care am fost la Digi 24, unde nu am fost foarte expuşi. Digi e un post cu un rating destul de mic, dar măcar ne-am menţinut uniţi. Acum sper ca din toamnă să putem vorbi despre un nou proiect.
Stand-up-ul nu este un fenomen în România. Dacă nu eşti cunoscut, nu vine nimeni la tine. Pe mine m-a ajutat foarte mult că am apărut la televizor. Nu pot să zic că umplu Sala Palatului. Umpli Sala Palatului doar dacă, în momentul de faţă, ai jucat în „Las Fierbinţi“ şi cam atât. Cosmin Natanticu, comediant
În momentul de faţă, stand-up comedy este ocupaţia ta principală.
Da. Stand-up şi improvizaţie.
Se câştigă bine din stand-up?
Da!
Cam câte show-uri ai pe lună?
Multe, multe, nu le număr. Sunt un om care nu ţine la valută. Ce-s banii? Eu am – bine, nu am – iară bine. Nu sunt o furnică să pun deoparte pentru iarnă. N-am fost niciodată aşa şi, oricum, nu fac treaba asta pentru bani. Este o eliberare, o plăcere. Nicio meserie nu e grea dacă îţi place. Niciuna!
Câştigi atât de bine încât să-ţi permiţi o maşină mai extravagantă, să zicem?
Nu. Nu pot să spun că pot să-mi cumpăr o maşină scumpă şi nici nu vreau, că nu nu-mi place să atrag atenţia asupra mea. Mie niciodată nu mi-a plăcut să ies în faţă altfel decât pe scenă. Nu mi-a plăcut niciodată cancanul, deşi, poate, m-ar fi ajutat. Din păcate, e o vorbă pe care mi-a zis-o colegul Văncică: „În România, stand-up-ul e dependent de televizor, încă.“ Dacă apari la televizor, poţi să faci şi stand-up. Stand-up-ul nu este un fenomen. Este OK, dar nu este atât de dezvoltat încât să te duci tu, un no name (trad. - nimeni, necunoscut), chiar dacă eşti extraordinar. Dacă nu eşti cunoscut, nu vine nimeni la tine. Pe mine m-a ajutat foarte mult că am apărut la televizor, pentru că eu m-am apucat de stand-up mult mai târziu decât Bordea, Teo, Vio, Costel şi am reuşit să fiu, nu neapărat la acelşi nivel, dar la acelaşi nivel de om cunoscut care face stand-up. Nu pot să zic că umplu Sala Palatului. Umpli Sala Palatului doar dacă, în momentul de faţă, ai jucat în „Las Fierbinţi“ şi cam atât.
La ce se amuză, în general, oamenii?
Oamenii se amuză la tot felul de lucruri. Indiferent că vorbeşti despre prostie, despre viaţă socială, despre lucrurile simple, din viaţa de zi cu zi, de care se loveşte toată lumea şi în care se regăseşte. Trebuie să spui: „Da, măi, aşa e“. Îi văd cum îşi dau coate între ei şi râd. Despre asta e vorba. Este un lucru pe care l-am învăţat de la Toni Grecu: „Glumele sunt aceleaşi, actorii sunt alţii“. Toată lumea râde. Tot timpul s-a râs de politic, de sărăcie, de social, de rasism, de ţigani, de unguri. Nu inventează nimeni roata aici. Doar că actorii se schimbă. Sunt alţii care spun aceleaşi glume, dar într-un alt mod.
Pe tine ce te amuză în România?
Iubita mea îmi reproşează mereu că râd foarte greu. Chiar râd foarte greu, dar şi când râd, râd din suflet.
Tu îi faci pe alţii să râdă.
Nu, nu de asta. Dar uite, eu râd foarte tare la colegii pe care îi ascult. Dar când mă regăsesc şi eu în gluma aia şi chiar se mulează pe mine. Nu râd doar că au mai râs 20.
Cum crezi tu că reuşeşte românul să-şi păstreze umorul, în ciuda greutăţilor?
Asta e definiţia românului.
Să facă haz de necaz?
Asta şi cum spunea Bordea, tu depăşeşti problemele. Bei o votcă şi lucrurile sunt altfel. De-aia moldovenii sunt cei mai haioşi oameni din România. Beau mult ca să depăşească problemele, să râdă de problemele lor.
Ce te deosebeşte pe tine de colegii tăi de breaslă?
Sunt un povestitor bun. Şi asta nu am învăţat-o, am avut-o de mic. Întotdeauna când stăteam şi în faţa blocului, şi la ţară, când mă duceam şi mă întâlneam cu oamenii pe acolo, îmi plăcea să fac lumea să râdă, le înfloream puţin când povesteam. Dar nu e nimic deosebit. Sunt mulţi care o au. Şi Micuţu, şi Costel se folosesc de întâmplări şi au stilul lor de a povesti încât să te amuze. E un har, o treabă dată de la Dumnezeu.
Ai un comediant preferat?
Costel, am spus-o şi o spun mereu. Îmi place şi Bobonete pentru că este o bombă de energie care indiferent ce spune nu ai cum să nu râzi. Indiferent cât de vulgară sau proastă e gluma, nu poţi să nu râzi. Dar Costel e pe primul loc. Îmi place că se bazează pe story-telling, pe stilul meu, şi la final are o pildă d-aia de îţi rupe capul. I love Costel. (Râde)
Ai trecut prin toate. Teatru, film, televiziune şi stand-up.
Prin teatru nu. Am tot primit propuneri de a juca în piese de teatru independente. Dacă e să fac teatru, vreau să-l fac la modul profesionist. Adică într-un teatru, nu mă interesează câţi bani câştig şi cât repet la piesa aia, dar vreau să fie profi. Am pe ţeavă nişte lucruri, dar îmi aştept rândul.
Dintre toate, care te atrage cel mai mult?
Nu pot să zic. Sunt între televiziune şi stand-up, dar, cum ţi-am zis, în România sunt cumva legate.
Dar este diferit. În televiziune se înregistrează, la stand-up e „pe viu“, ca să zic aşa.
E diferit, da. Normal că la stand-up îţi place că l-ai văzut pe om râzând. Eu dacă apar la televizor, aştept să mă întâlnesc cu oameni ca să îmi spună „Te-am văzut acolo şi mi-a plăcut foarte tare“, pe când aici ai reacţia imediată şi primeşti răsplata imediat. Dacă se spune că televiziunea e un drog, iar drogul îţi dă efectul imediat, atunci drogul meu e stand-up-ul şi improvizaţia. Pentru că am efectul imediat. E acolo, e proaspăt, e viu.
Cum este omul Cosmin Natanticu?
Natanticu este un om foarte sincer, simplu, modest. Îmi ştiu locul, ştiu unde mă situez, ştiu să plusez, ştiu când să mă retrag.
Cu ce gand te trezeşti dimineaţa?
Doamne, cât am dormit azi! Dorm foarte mult. E o treabă pe care mi-am dezvoltat-o de mic. Îmi plăcea să mă uit la televizor, să fac lucruri noaptea. Mă duceam la liceu pe la cât puteam eu, pe la 10.00-11.00, o minţeam pe mama că prima oră e sport. Şi veneam acasă terminat, zombie, şi mă culcam la amiază, odată cu tata, care venea din mină. Eu după trei ore de şcoală veneam mai terminat ca el. Normal că mă culcam târziu. Şi acum la fel, dar pentru că nu mai am liceu, mă trezesc pe la 12.00-13.00. Câteodată mă mai sună lumea şi mi-e aşa ruşine când aude vocea aia „Daaa!“ (voce răguşită - n.red.) – „Iartă-mă că te-am trezit!“, îmi zic, dar cumva şi ironic.
Deci nu eşti matinal.
Nu sunt. Nu ştiu dacă aş putea vreodată să fac un matinal. Am făcut o lună la Kanal D, dar am întârziat de multe ori. M-au dat afară din platou, în direct, mi-au zis „Ieşi!“. Nu mai ştiu cum se numea emisiunea, interpretam un personaj, Aşchiuţă, prezenta Mădălina Moroşanu.
„Succesul pe care îl am, atât cât e el, nu mi se trage de la articolul ăla“
În presă s-au scris şi lucruri mai puţin plăcute despre tine, cum ar fi presupusa ta relaţie cu Oana Mareş, pe când era căsătorită cu Augustin Viziru. Te-au afectat în vreun fel?
Pe mine nu m-a afectat, cât mi-a părut rău de fata aia, care era măritată. Eu nu aveam nicio datorie morală faţă de nimeni şi puteam să fac orice cu viaţa mea. În perioada aia pe mine putea să mă ajute. Apărusem la Capatos, unde se uita întreaga lume, apărusem în presa tabloidă, pe care eu puteam să o folosesc să-mi aduc oameni la stand-up, să povestesc despre asta. N-am povestit niciodată şi nici nu am ce să povestesc. Nu mi-a plăcut niciodată să apar pe nişte mizerii, într-o situaţie în care nici nu era cazul. Mulţi au interpretat aşa cum au vrut ei, dar eu ştiu că nu s-a întâmplat nimic şi nu a fost nimic, şi nici nu am bătut apa în piuă pe treaba asta. Am văzut că şi acum dacă mai apare în tabloide ceva, de exemplu că m-am logodit, se referă la treaba aia, pentru că ei cred că lumea de acolo mă ştie. Succesul pe care îl am, atât cât e el, nu mi se trage de la articolul ăla. Dacă vreau eu să spun ceva, spun, pentru că sunt un om foarte sincer pe scenă şi spun lucruri din viaţa mea, dedesubturi, dar nu căuta tu să iei nişte bani pe treaba asta. Lasă-mă pe mine să iau bani din treaba asta. Ce cauţi tu? Cine eşti tu? Care e dreptul tău să vii să faci bani pe nişte lucruri care sunt ale mele, pe care eu dacă vreau să le expun, le expun? Şi lucrurile au fost acolo în altă direcţie, eu am căzut la mijloc. Adică Augustin era atunci la „Dansez pentru tine“ şi ei căutau lucruri „Hai să vedem ce mai face fata asta“. În fine.
Acum eşti într-o relaţie serioasă, care se îndreaptă spre căsătorie.
Aşa crede ea, da. (Râde)
Cum descrii relaţia cu logodnica ta?
O relaţie interesantă, având în vedere că şi ea e actriţă. Vorbim despre lucruri, avem păreri diferite, dar oricum eu cred că am întotdeauna dreptate. Mă ştie foarte bine. Ştie care îmi sunt atuurile. Ah, ce crezi! Mă sună. (n.red.- răspunde la telefon) „Tocmai eram la întrebarea cum mă înţeleg eu cu iubita mea. Şi ce crezi? M-ai sunat. Cum le simţi tu...“
Cosmin Natanticu, alături de logodnica sa, actriţa Eliza Georgescu FOTO Facebook
Iţi doreşti şi copii?
Da, bineînţeles.
Cum ar fi Natanticu în postura de tată?
Cel mai tare tată. Mie îmi plac foarte tare copiii. Sunt un tip care imediat le intră pe sub piele, pentru că intru în mintea lor. Mă joc cu ei, îmi pun coifuri în cap, îmi place. Cumva mă gândesc „ce tare, copii!“, dar apoi mă mai gândesc şi la treaba asta „Doamne, dar libertatea mea...“
Te sperie puţin.
Pe cine n-ar speria? Oricât îţi doreşti. Sunt convins că în momentul în care e al tău, nici nu mai contează toate ieşirile astea nocturne. Probabil că o să-mi lipsească, dar şi acum, am 36 de ani şi îmi lipsesc lucruri pe care le făceam la 22.
Aţi stabilit nunta?
Nu, n-am stabilit nimic. Am fost în febra aia cu cererea şi am zis că gata, la anul facem nuntă, dar am mers prin nişte locuri, ne-am tot gândit.
Eşti un om fericit?
Sunt.
Ce te face fericit?
Tot ce mi se întâmplă în viaţa asta. Sunt un om norocos, fericit şi mă iubeşte Dumnezeu, asta era vorba bunicii mele. Trebuie să-i mulţumesc Lui pentru tot ce mi se întâmplă şi trebuie să am grijă de ceea ce mi-a dat El ca să pot să mă menţin fericit.
Cum ai schimba tu în bine lumea în care trăim?
Fii atentă ce-mi doream eu de la meseria mea, la 20 de ani! Îmi doream să revoluţionez umorul. Mi-am zis că e prea mult şi mi-am zis apoi: „Mi-aş dori să contez în lumea asta a actorilor comedianţi. Numele meu să conteze. Să zici Natanticu şi să zâmbeşti“. Şi am reuşit treaba asta până acum şi vreau să o duc mai departe. Asta vreau. Să contez. Când zici Natanticu, să zici „Da, frate!“ şi să zâmbeşti.
Se încarcă comentariile...
