INTERVIU Virgil Ianţu, prezentator: „Noi, românii, avem foarte multe pretenţii fără a face nimic. Uităm repede, ne lăsăm manipulaţi foarte uşor“

Prezentatorul Virgil Ianţu (47 de ani) a vorbit într-un interviu pentru „Adevărul“ despre noul sezon „Câştigă România“, de la TVR 2, dar şi despre cum vede ţara noastră, despre copilărie şi armată, căsătorie şi carieră.

„Adevărul“: Care sunt noutăţile noului sezon „Câştigă România“?

Virgil Ianţu: Am început deja difuzarea sezonului 3, iar cei care au urmărit cele două sezoane anterioare au observat că încercăm să aducem îmbunătăţiri formatului pentru a fi cât mai dinamic şi frumos pentru public şi pentru concurenţi. Am umblat şi la decor puţin, la lumină, la grafică şi la format. Acum, fiecare întrebare vine cu câte patru variante de răspuns, iar la runda a treia am ridicat puţin miza. Acum concurentul poate să-şi dubleze suma dacă răspunde la primele şase întrebări fără greşeală.

Este genul de format care te-a şi consacrat. Cumva te-a atras acest tip de format, ţi-a fost dor de el?

Eu m-am adaptat, cred că este al unsprăzecelea format pe care îl fac. Într-adevăr, ce a rămas foarte prezent în mintea publicului sunt: „Vrei să fii milionar?“, „Copiii spun lucruri trăsnite“ şi sper să fie şi „Câştigă România“, pentru care premisele sunt foarte bune. Este un format la care eu ţin şi m-am ataşat foarte tare de el. Făcând formate diferite, nu pot să zic că mi-e dor neapărat de un anumit tip de format. Îmi place şi îmi doresc să fac lucruri noi, dar care să mă reprezinte. Nu fac ceva ce nu se potriveşte cu felul meu de a fi, care nu trece prin sufletul meu sau nu rezonează cu nebunia mea. Îmi place suspansul, jocul cu emoţiile şi atunci formatul de genul ăsta este foarte potrivit.

Că tot vorbim de România, ce iubeşti şi ce îţi displace cel mai mult la la ţara ta?

Iubesc la România liniştea. Dacă ne uităm la celelalte ţări, o să vedem că nu e pacea şi siguranţa de la noi, şi aici mă refer conflictele existente la nivel internaţional şi la teama de terorism. Pe de altă parte, am avut o mare dezamagire atunci când am observat că cei care ar fi trebuit să se activeze pentru a schimba ceva nu au făcut-o, preferând să stea acasă. Nu-mi place că oamenii nu-şi asumă datoria de cetăţean şi că avem foarte multe pretenţii fără a face nimic. Nu-mi place că uităm foarte repede, că ne lăsăm manipulaţi foarte uşor - asta din lipsa de educaţie, şi avem prea multă răbdare.

Tu ai participat la protestele din stradă?

Eu nu am participat la protestele din stradă pentru că erau proteste în stradă. Eu mă activez când văd nedreptate, când văd că sunt un om care îşi plăteşte taxele şi taxele nu se văd în jurul meu absolute deloc, pentru că spitalele arată cum arată, sistemul de învăţământ este la pământ… Lucrurile astea mă lovesc în plin şi atunci reacţionez. Nu îmi place să urmez trenduri sau perioade în care e cool să ieşi la proteste. Am mers pentru că mă gândesc în fiecare zi la ce o să se întâmple cu mine, cu fetiţa mea, cu familia mea şi cu ţara asta, care are un potenţial fantastic, doar că, din păcate, anii aceia mulţi de comunism i-au făcut pe oameni uşor de manevrat, i-a ţinut la un anumit nivel de teamă. Şi dacă există o urmă de teamă în suflet, este foarte grav şi sper să se întâmple ceva pentru că direcţia este total greşită. Avem modele foarte triste şi foarte periculoase în Turcia şi în Ungaria şi suntem între ele.

Şi cum vezi România ultimilor ani? Crezi că ne putem îndrepta spre ceva mai bun?

Urât. Noi suntem într-un moment îngrozitor de prost, normal că trebuie să crezi că o să scăpăm de perioada asta şi de oamenii care nu au scrupule, nu respectă legi, ba mai mult, concep legi doar pentru ei. Eu nu pot să mă las condus aşa, nu pot să suport asta orice s-ar întâmpla. Şi nu vreau ca eu şi fata mea să trăim într-o ţară în care se întâmplă aşa ceva. De asta, nu vreau să plec, vreau să schimb lucrurile şi insist să le schimb atât cât pot eu.

Eşti optimist că se vor schimba lucrurile în această ţară?

Sunt naiv de optimist. Mai cunosc oameni care sunt ca mine şi naivitatea câteodată face bine.

Tu te-ai născut în Timişoara. Ce înseamnă oraşul ăsta pentru tine?

Am crescut acolo până am plecat în armată, la 18 ani. Îţi dai seama, e un centru gravitaţional pentru mine. Mi-e dor, mai merg pe acolo, dar m-aş duce mai des decât o fac. Am prieteni acolo, oameni pe care îi cunosc de la 5 ani, am colegi de clasă, am rude. Sunt foarte legat de oraşul ăsta, doar că, vezi, familia mea acum e aici. E o senzaţie foarte ciudată să fii plecat de acasă. Încă mai am senzaţia aia că sunt plecat la facultate, deşi am crezut că am scăpat de ea, fără vreun gând de întoarcere, că e clar că locul meu e aici, cu tot ce însemn eu, dar e o senzaţie de parcă am un elastic în spate.

Cum a fost copilări ta cu un tată preot?

Absolut normală. Am avut o educaţie frumoasă, bazată pe principii. Eu cred că preoţii asta ar trebui să facă în Biserică. Nu cred că trebuie să intrăm în zona habotnică, în care îi obligăm pe copii sau îi învăţăm cum să creadă în Dumnezeu şi facem din asta un spectacol religios. Cred că în Biserică ar trebui făcută educaţie. Inclusiv la şcoală, la religie. E bine să ştii şi nişte istorie a religiei. Credinţa pentru mine este un lucru intim. Tot acasă, cu tatăl meu am învăţat asta - relaţia cu Dumnezeu trebuie să fie una discretă, intimă şi cât mai apropiată.

Care ar fi cele mai importante învăţături pe care le-ai primit de la tatăl tău?

Să faci bine, câteodată chiar să pui binele altuia mai presus de binele tău. Dacă reuşeşti să faci asta este extraordinar. Am învăţat să-i respect pe cei din jur, iar punctualitatea este unul dintre lucrurile care îţi arată respectul faţă de cel cu care urmează să te vezi. 

Cum erai în copilărie?

Eram relativ cuminte. Eram zvăpăiat aşa la şcoală, dar nu făceam tâmpenii, nici nu aveam timp, că luam lecţii de vioară, eram ocupat tare. Eram energic, dar totodată ascultător. 

Părinţii te-au îndrumat spre muzică?

A fost o întâmplare de la grădiniţă, am nimerit în grupa mare în loc de cea mijlocie, am fost dus la liceul de muzică pentru că mergeau colegii mei mai mari. Şi m-am dus aşa, pur şi simplu ca experienţă, la un test, la liceul de muzică. De acolo a început totul, un profesor m-a văzut şi m-a luat sub aripă înainte de a începe şcoala, cu un am mai devreme. Am făcut teorie, vioară şi apoi cu el am şi terminat a 12-a. Aşa am nimerit eu în viaţa asta muzicală, din care n-am ieşit niciodată. Apoi am venit la Conservator, din primul an am intrat în Corul Madrigal, am continuat până în 1999, am cântat cu Ştefan Bănică până prin 2004…

Cum ai început colaborarea cu Ştefan Bănică Jr.?

A început printr-o joacă. Ne vedeam zilnic, eram de dimineaţă până seara împreună, ne-am împrietenit şi cântam toată seara. Ne-am întâlnit în Bucureşti, pe la petreceri, şi ne-am împrietenit tocmai prin treaba asta, că ne apucam şi cântam la petreceri. Aşa a început şi povestea cu The Fifties şi uite, am rămas după atâta vreme… legaţi.

Este muzica una dintre marile tale pasiuni?

Nu, nu este o pasiune. Aşa am crescut, aşa m-am trezit cu vioara în mână. Modul meu de viaţă era cu vioară, teorie, de dimineaţă până seara, altceva mai bun nu ştiam şi nu aveam timp să fac. 

La Revoluţie aveai 18 ani, cum rememorezi momentul acesta?

Din păcate, mult prea prezent. Eram soldat şi… am trăit nişte momente pe care nu le-am povestit, foarte triste, peste care vreau să trec. Ce s-a întâmplat atunci a fost îngrozitor pentru mulţi dintre noi, dar mai ales pentru părinţii care şi-au pierdut copiii. Am avut şi un coleg de şcoală, care era coleg de armată cu mine… Din păcate, sufletele nu s-au vindecat nici acum şi n-o să se vindece niciodată.

Ce te-a învăţat armata?

Foarte multe lucruri şi deşi sunt mulţi împotriva armatei obligatorie şi spun că este o prostie. Da, a fost un munte de prostie armata, acolo am învăţat şi lucruri care par nedrepte, frustrante, dar acolo am învăţat şi când să tac, când să vorbesc, când e cazul să pleci capul, când e cazul să-l ridici, am învăţat ce însemnă să înduri foame, ger, oboseală… Aveam printre noi, cum se întâmplă în armată, persoane de rang mai mare care aveau o plăcere în a-i chinui pe cei nou veniţi, în a-i supune la umilinţe. Dar am învăţat în timp că nimeni nu te poate umili dacă tu nu te simţi aşa. Mie câteodată îmi părea rău de cei care faceau lucrurile astea, îmi dădeam seamă că toate derapajele astea vin dintr-o frustrare majoră.

Care a fost cel mai greu moment din perioada armatei?

În afară de Revoluţie? Am fost scoşi în picioarele goale la – 20 de grade, marş pe călduri de abia respiram şi nu ne lăsau să bem apă… La un moment dat mi-a intrat un cui prin bocanc şi l-am rugat pe locotenent să-mi permită să nu fac ce fac ceilalţi şi mi-a zis: „Ok, nu o să faci, o să bobinezi formaţia“. Asta înseamnă să fugi în jurul lor. Eu cu cuiul în talpă… Şi tot felul de chinuri d-astea. Eu cred că orice tânăr la 18 ani trebuie să treacă… nu chiar prin ce am trecut noi, dar să înveţe rigoarea, disciplina, trezitul de la 5.30, responsabilizarea.

Cum ai făcut trecerea spre radio?

Am făcut şi puţin radio, am învăţat mai mult să fac radio. A fost o experienţă de un an şi ceva, doi. Aveau nişte emisiuni uşurele, am învăţat cu intonaţia, care e treaba cu live-ul. După care a început pregătirea pentru TV şi... încă mai învăţ. Înainte să încep cu TV-ul eu m-am pregătit crunt. Televiziunea se face pregătindu-te special pentru asta, se face temeinic.

Cum a venit prima propunere?

Am fost chemat cu forţa, târât pe stradă, dus în studio (Râde). Au fost două etape de casting şi până la urmă am fost ales, dar nu mi-am dorit să fac asta (n.r. – este vorba despre emisiunea „Vrei să fii milionar?“). 

Cine te-a târât acolo?

A fost un concurs de împrejurări. Am fost la petrecerea unui prieten, nu voiam să merg la ziua lui, dar până la urmă am ajuns. Acolo era cineva din echipă, am fost chemat la casting… A fost mai complicat, dar până la urmă uite ce a ieşit.

Să ne amintim de perioada „Big Brother“, pe care ai prezentat-o cu Andreea Raicu timp de două sezoane (2003-2004). De ce crezi că n-a rezistat formatul acesta în România?

Eu mă bucur că a luat sfârşit pentru că nu mai puteam. Pe lângă faptul că aveam săptămână de săptămână, patru ore de live, plus pregătirea emisiunii, nu aveam niciun weekend liber, iar conţinutul emisiunii nu era pe sufletul meu deloc. Dar a fost o scoală de televiziune foarte bună pentru mine, pentru că live-ul ăla, cu tot ce se întâmpla acolo, cu lucruri neprevăzute ce se întâmplau pe loc, mi-a prins bine.

Apoi ai trecut la ceva cu totul diferit – „Copiii sun lucruri trăsnite“. Cum ai deprins abilitatea asta de a comunica cu ei şi de a-i face să spună trăsnăi?

Total spontan. Uite, pentru emisiune asta nu m-am pregătit (Râde). Cred că faptul că am încercat să mă joc cu ei la nivelul lor şi să-i consider nişte adulţi prin discuţii, prin atitudinea faţă de ei, cred că asta ne-a apropiat. Observ şi astăzi că funcţionează. Mie îmi place să vorbesc aşa cu copiii, să glumesc cu ei. Fiica mea are un simţ al umorului extraordinar de fin, joacă bine umorul, ştie cum şi când să-l facă, are şi ironie şi de toate.

Tu încă nu eşti căsătorit. Ce părere ai despre necesitatea de a oficializa o relaţie?

Cred că ţine de fiecare. Dacă vrei să ajungi la discuţia cu familia tradiţională, eu nu am nicio problemă. Pe Roxana (foto dreapta) am cerut-o când s-a născut Iasmina, de altfel, Iasmina a făcut-o exact la maternitate, cu un bileţel (Râde). E acceptată cererea. Am zis la un moment dat că o s-o facem, nu am apucat, nu am avut tihnă, nu am simţit nevoia să facem treaba asta. Noi discutăm, nu e un subiect tabu, chiar râdem cu prietenii. Am vrut la un moment să fim naşi la nişte prieteni, nu s-a putut decât cu sfat, cu tot tămbălăul cu acte, că na… Dumnezeu are nevoie de acte… Nu sunt împotrivă, dar eu cred că fiecare trebuie să aibă libertate şi să nu fie condamnat de nimeni dacă o face sau nu. E treaba lui, ţine de viaţa lui şi de cum vede el relaţia. Văd atâtea căsnicii, apropos de familia tradiţională… Da, cred că un copil trebuie să traiască într-un mediu potrivit şi să aiba parte de iubire familială, dar de la asta până la a ne inflama pe subiectul cu familia traditionala suntem tare departe. Nu ştiu dacă în România homosexualii ne-au deranjat cu ceva, nu ştiu dacă au cerut ei ceva special, pe mine nu m-au deranjat cu nimic. Din nou, ca şi religia, cred că şi iubirea dintre doi oameni trebuie să fie o chestie intimă. În schimb, dacă te uiţi câţi oameni se bat şi se omoară între ei, soţ şi soţie, îşi omoară copiii… Ar trebui să ne pună pe gânduri şi să ne îndreptăm atenţia acolo unde sunt problemele reale ale societăţii. Cum îi educăm pe oameni să nu mai facă asta şi să comunice între ei? Cum îi învăţăm că ar fi bine să-şi descarce problemele o dată pe săptămână, să se aşeze în capul patului cu copiii şi să-şi vorbească? Să nu mai avem tensiunile astea acumulate ani de-a rândul, care să fie urmate de tragediile şi nenorocirile care se întâmplă zilnic? Asta e o problemă. Eu zic să îi lăsăm pe homosexuali în pace şi să ne vedem noi de ale noastre, că se întâmplă ca problemele noastre să fie mai mari decât ale lor.

Care este cel mai mare vis al tău?

Să ştiu că fetiţa mea o să ajungă o bătrânică foarte fericită.

Virgil Ianţu, alături de fiica sa Iasmina (13 ani) FOTO Facebook