Guvernul Dr. Victor Ponta şi deblocarea posturilor din învăţământul superior. Studiu de caz: Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi

Deblocarea posturilor din învăţământul universitar, anunţată cu surle şi trâmbiţe de către guvernul Dr. Victor Ponta, a avut loc. Între intenţie şi faptă, din nou, abisul, neantul românesc. O anchetă serioasă ar scoate la iveală ce s-a întâmplat peste tot în ţară cu acest mic-mare val de posturi scoase la concurs.

Mic pentru că universităţile au fost extrem de reţinute în a da curs deblocării, mergând pe tradiţionalul principiu „omul şi postul”. Mare pentru că, oricât de mic ar fi, „ceva” este infinit mai mult decât nimic.

În continuare mă voi referi la o singură universitate, Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi (universitate de top, clasată A conform ultimei clasificări CNCS, în categoria universitate de educaţie şi cercetare), ca la un caz elocvent pentru felul în care merg lucrurile în toată România.

După cum arată statistica din finalul documentului postat pe site-ul universităţii, din cele 93 (impresionant, nu?!) de posturi scoase la concurs, 81 de posturi sunt poziţii „de avansare” (lectori / şef de lucrări – 36; conferenţiari – 43; profesori – 2) şi doar 12 sunt pentru new entries, recte asistenţi universitari.

Să ne uităm puţin la rezultatele concursului şi să începem cu posturile de asistent universitar – presupuse „libere”, zone de intrare a sângelui proaspăt în universităţi. Din cele 12 posturi scoase la concurs au fost ocupate doar şapte. Cinci (adică aproape jumătate) au rămas neocupate! În total au fost respinşi 12 candidaţi, şase pe motiv de neîndeplinire a condiţiilor de concurs. Un post de asistent la facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor a rămas în continuare vacant pentru că un candidat a obţinut la o probă cu un punct mai puţin decât nota minimă (8):

Să deschidem acum linkul cu rezultatele concursului de lector / şef de lucrări: Peisajul se schimbă vizibil. Suntem deja în categoria poziţiilor aşa-zis „de avansare”. Aici din 36 de posturi scoase la concurs nu au mai rămas vacante decât trei, unul singur din cauza respingerii candidatului (la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţele Educaţiei), pentru celelalte două, la facultatea de Teologie Romano-Catolică, neexistând candidaţi – probabil din cauza lipsei „binecuvântării”. Aproape toţi candidaţii admişi au obţinut medii cuprinse între 9.50 şi 10.

Trecem mai departe, tot în cadrul poziţiilor „de avansare”, la posturile mari, de conferenţiar şi profesor. Aici, din 45 de posturi scoase la concurs nu există decât un singur candidat respins pe baza neîndeplinirii condiţiilor de concurs. Toţi ceilalţi au fost admişi, aproape în totalitate cu nota maximă.

Faptul că nu există nici un contracandidat pe un post „mare” (şi doar în trei cazuri pentru „posturile mijlocii” de lector / şef de lucrări) spune multe despre mentalităţile şi practicile din universităţile noastre. Teoretic, toate posturile scoase la concurs (chiar şi cele de conferenţiar sau de profesor) sunt deschise oricărei persoane care îndeplineşte condiţiile de concurs. Practic, (mai) nimeni „nu se bagă” pe acele posturi despre care „se ştie” că sunt deja acordate celor care candidează din interior (şi create în conformitate cu profilul candidatului). După cum am văzut, singurele posturi care atrag mai mulţi naivi sau încrezători sunt posturile de asistent; am văzut şi ce se întâmplă atunci când candidatul nu emană feromonul specific stupului: intrusul este respins!

Universităţile se folosesc de următorul mecanism: atunci când scot la concurs un post superior (să-l numim în continuare, în mod voit impropriu, „de avansare”) pentru un cadru universitar, acestuia i se alocă două posturi – cel pe care-l ocupă în prezent şi, în avans, cel pentru care urmează să candideze. Această cutumă spune multe despre obiectivitatea concursurilor universitare. Pentru verificarea acestei afirmaţii este suficient să ne aruncăm o privire în statele de funcţiuni ale facultăţilor: vom vedea că toate cadrele universitare care urmează sa candideze la o poziţie didactică superioară deţin deja şi norma postului care urmează să fie scos la concurs (teoretic deschis tuturor). Ulterior e greu de spus ce se întâmplă cu postul eliberat în urma avansării cadrului didactic, dar concurs nu se mai organizează pentru postul vacantat, cum ar fi normal, în anul următor. Postul va fi scos atunci când există omul „potrivit”.

Să revenim la fapte. Faptele sunt următoarele: din cele 84 de posturi ocupate în urma concursului organizat la Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi, un număr de 77 de posturi au revenit cadrelor didactice deja angajate ale universităţii şi doar şapte „noilor veniţi”. În sistemul închis al universităţii ieşene au intrat doar şapte (7) oameni noi! Şapte tineri au reuşit să pătrundă în cetatea ştiinţei şi cunoaşterii şi pentru asta merită respectul nostru, dar merită deopotrivă ca întreaga ţară, ba chiar întreaga Moldovă, să-i cunoască! Marea deblocare a posturilor din universităţi s-a soldat, la universitatea din Iaşi, cu şapte angajări!

Deblocarea posturilor universitare s-a produs doar pe hârtie, împărţirea s-a făcut cam cum se făcea împărţirea ajutoarelor în timpul revoluţiei din decembrie 1989: cei puşi să distribuie ajutoarele cetăţenilor români rezolvau foarte simplu treaba cu „împărţeala”: le împărţeau între ei. Desigur, totul a fost corect, universitatea are documente, hârtii justificative, totul a fost complet transparent. Tocmai pentru că procesul a fost transparent, am putut vedea şi noi cum se poate să fii în acelaşi timp şi cu varza grasă şi cu slănina în pod, şi cu posturile deblocate, şi aproape fără nicio angajare nouă.

În sfârşit, să privim spre viitor! Acum, că cele 77 de cadre s-au îndestulat avansând în cariera universitară, putem presupune că cele 77 de posturi pe care le-au eliberat avansând (repet: fiecare cadru aspirant la o poziţie superioară ocupă două posturi didactice, cel pe care-l ocupă în prezent şi cel pe care se pregăteşte să-l ocupe) se vor regăsi scoase la concurs anul acesta? Sau orele rămase libere se vor distribui între membrii „familiei” până la ivirea unui nou moştenitor?

În cele şapte noi cadre universitare de la Universitatea Al. I. Cuza din Iaşi trebuie să ne punem cu toţii speranţele de înnoire, de progres şi de evoluţie! Să-i mulţumim guvernului Dr. Victor Ponta pentru minunata deschidere pe care a produs-o în rândul universităţilor!

P.S.

Dacă voi fi întrebat despre soluţii, voi spune că universităţile trebuie să fie obligate să anunţe la Ministerul Educaţiei naţionale orele disponibile şi acesta să organizeze anual un concurs naţional, după modelul vechiului concurs de titularizare din învăţământul preuniversitar, pentru toate posturile didactice universitare vacante. Numai în felul acesta domnia bunului plac din universităţi se poate apropia de sfârşit şi numai aşa putem să sperăm că ocuparea unui post didactic în învăţământul universitar va fi guvernată de criterii obiective de competenţă şi profesionalism. Numai aşa putem spera că sistemul închis al universităţii se va deschide şi îşi va reîmprospăta sângele otrăvit de combinaţiile endogamice de până acum. Până atunci orice discuţie legată de încurajarea tinerilor şi a cercetătorilor performanţi de a rămâne în ţară, de a intra în universităţi este doar o vorbă în vânt.

P.P.S

Îmi arunc o privire şi la Departamentul Interdisciplinar de Ştiinţe Socio-Umane, departament de cercetare nou înfiinţat în cadrul universităţii din Iaşi (şi a cărui noutate a atras mai multe albinuţe studioase, multe lipsite însă de feromonul stupului), unde din 20 de posturi de cercetător scoase la concurs, cinci posturi au rămas neocupate: trei posturi în urma „respingerii dosarului” chiar în timpul concursului (toţi cei cinci candizi candidaţi respinşi astfel primiseră în prealabil avizul juridic conform căruia îndeplineau toate condiţiile pentru prezentarea la concurs), unul deoarece candidatul a obţinut o notă mai mică decât minimul necesar, în sfârşit unul întrucât candidatul a fost absent.  În urma unei riguroase selecţii au fost respinse 13 dosare şi 10 candidaţi şi, în final, s-au ocupat 15 posturi de cercetare. Nu mare mi-a fost mirarea când am recunoscut (cu puţinele mele cunoştinţe din lumea universitară iaşiotă), printre reuşiţi, trei soţii ale cadrelor didactice universitare ieşene. Să curgă deci spumosul în cinstea proaspăt reîntregitelor familii universitare!