Terminator. Gladiator. Plagiator.

„Posibilitatea de a frauda academic este astăzi atât de mare încât mijloacele de a o detecta par să se afle într-o competiţie injustă cu ea. ”

Acest articol nu este despre domnul Victor Ponta. Deşi ar fi putut fi. Nu. Acest articol este un supliment universitar. El nu trebuie să înlocuiască o dietă universitară variată şi echilibrată şi o viaţă academică sănătoasă. A se lăsa la îndemâna şi la vederea celor mici ca etică şi integritate. A se citi la lumina zilei, ferit de complicităţi şi laşităţi excesive.

Deşi mâine, 3 martie, Curtea Supremă se pronunţă definitiv în cazul de plagiat al domnului Ponta, ceea ce m-a determinat să scriu cele ce urmează este atât urmarea unei promisiuni făcute aici, cât şi reacţia la o recentă postare pe bogul de la The Guardian.

Problema plagiatului este circumscrisă cu prioritate sferei scrisului public, fie că e vorba de literatură sau de publicaţii ştiinţifice, academice sau de produse media. Plagiatul este elementar un furt de cuvinte, mai rar de imagini, grafice sau tabele. Iei cuvintele de la alţii şi le foloseşti tu, pentru un scop clar, fără să indici de la cine şi de unde le-ai luat. Există o întreagă literatură consacrată plagiatului. În cele ce urmează mă voi referi numai la cel din sfera academică.

Opinia publică din România ia cunoştinţă mai degrabă în anii din urmă de această problemă. Şi asta, mai ales, pentru că vinovaţii sunt figuri publice. Dar problema există în sfera academică, de la noi sau din alte părţi, de foarte multă vreme. De când sistemul universitar începe să îşi creeze instrumentele de măsurare şi administrare a competenţei şi performanţei profesorilor, de atunci încep să apară, mai vizibil, şi problemele de etică sau integritate academică.         

Plagiatul devine, încet, încet, un cancer al dezvoltării universităţii în lumea modernă, o lume structurată fundamental de o cultură a textului. Ca orice sistem, şi Educaţia şi-a dezvoltat „anticorpii” în această luptă contra fraudei academice, manifestă mai ales în ce priveşte plagiatul. A fi sigur că o lucrare, de licenţă, de masterat, o teză de doctorat este una originală, devine o preocupare tot mai persistentă, uneori insistentă, în universităţile aproape de oriunde. La noi, coordonatorul ştiinţific, supervisor-ul, răspunde în solidar cu autorul/autoarea lucrării atunci când aceasta e dovedită ca rezultat al unui plagiat. Nu este corect şi o să explic de ce.

Analizele, statisticile atât europene, cât şi cele nord-americane indică un fenomen îngrijorător, agravat după apariţia Internetului şi, mai nou, a programelor de computer care generează lucrări academice false. Dar acceptate de reviste de specialitate, de board-uri de conferinţe sau de grupurile de peer-review. Mai nou, editorii de carte ştiinţifică (vezi Springer, în Germania) sunt nevoiţi să respingă lucrări false, în cazul bun, sau să accepte că au publicat un fals, în cazul rău. Posibilitatea de a frauda academic este astăzi atât de mare încât mijloacele de a o detecta par să se afle într-o competiţie injustă cu ea. Dar asta numai dacă îţi pasă. Dacă nu, dormi liniştit, cu perna trasă de sub cap a creditului academic dat/luat aiurea.

Ce poţi face tu, ca profesor, pentru a preveni plagiatul?

Când sunt lucrări detectate mai uşor ca fiind plagiat, altele mai greu, iar unele imposibil? Trebuie spus că este incorect ca una dintre preocupările tale să fie a sta mereu în alertă, suspectând fiecare student de plagiat. Dacă softurile anti-plagiat ar fi la dispoziţia fiecărui profesor, numai şi folosirea lor ar consuma un timp deloc de neglijat iar gustul amar al notificării fraudei, în timp, erodează relaţia de încredere între partenerii comunităţii universitare: studenţii şi profesorii. Să mai spun că performanţa acestor softuri este variabilă, în funcţie de aplicarea lui pe limba română, de pildă. Dar ce te faci dacă plagiatul are forma unei traduceri în română a unui text luat din engleză? Situaţiile de furt, în această privinţă, dovedesc o inventivitate remarcabilă.

Fenomenul plagiatului, cum se ştie, este mai relevant pentru ştiinţele socio-umane, acolo unde fundamental este textul. Cred că formele de evaluare în acest domeniu ar trebui schimbate astfel încât plagiatul să nu mai poată fi posibil prin preluarea directă de text. Cred că universitatea românească ar trebui să nu mai accepte uşor că aceste fraude au loc şi că sunt de neoprit.

Plagiatul e furtul pe faţă. Atunci când e dovedit. E o fraudă, frauda academică clasică. Iată însă că, mai nou, apare un alt tip de fraudă, consecinţă a creării unor softuri care generează false texte academice. O postare recentă de pe The Guardian comentează categoria acestor gobbledegook papers. Este o fraudă foarte interesantă, dar şi extrem de nocivă. Despre ce este vorba? E vorba de un tip de fals acceptat spre publicare şi care, desigur, sporeşte creditul academic al falsificatorului. Nu e vorba de o declaraţie falsă (un master inventat, de pildă), ci de un produs textual generat de un program de calculator.

Cum se produce falsul? În funcţie de domeniul ştiinţific, programul creat de studenţi de la MIT în 2005, numit SCIgen, realizează un text a cărui limbă este un jargon simili-ştiinţific de neînţeles, de fapt, la o analiză la rece. Numai în ultima săptămână, după cum relatează revista Nature (sorry, mr. Ponta!) un cercetător francez, Cyril Labée, a dovedit că 16 lucrări, generate de acest program, au fost acceptate de editorul german Springer. Mai mult de o sută au fost publicate de Institutul american de inginerie electrică şi electronică. Acum şi editorul şi institutul, după cum susţine revista, au luat măsuri de retragere a lor. O analiză din 2012 a lui Cyril Labée şi a lui Dominique Labée scoate la lumină sofisticatul procedeu de producere a falsului unor lucrări academice. Cyrill Labée a reuşit să creeze un antidot, un alt program care să detecteze acest tip de fals, de fapt, de cacealma academică. Acest tip de fals este un nou Terminator academic. El ridică probleme de standarde, de etică, de consolidare a încrederii în actul didactic, de cercetare. Faţă de mai vechiul Plagiator, mai noul Terminator a scuturat deja câteva reputaţii ştiinţifice sau instituţionale.

Ce şanse ar avea cultura Gladiatorului academic? Ar avea dacă ar reuşi să restabilească încrederea în valorile clare ale Universităţii. Dacă ar revizui modul în care sunt concepute standardele de evaluare, dacă ar scădea cantitatea pentru a creşte calitatea actului didactic şi de cercetare. Birocratizarea excesivă a arhitecturii universitare, presiunea culturii vizuale şi diminuarea prestigiului celei textuale determină o stare de lucruri care ar putea fi schimbată. Hoţia de orice fel, cacealmaua academică ar trebui incriminate cu orice prilej. Şi de către corpul academic, şi de către Justiţie. Nu vor fi eradicate de tot niciodată, desigur, dar ar putea fi aduse la nivelul în care nu mai sunt nocive.