Ştiinţa politică şi demnitatea

A fi un individ revine la a avea o slujbă sau alt fel de a face destui bani pentru a fi singur. Prin extensie, individualismul este doctrina sau dezideratul care se ocupă cu această situaţie. Dar înainte de individualism vine educaţia. Educaţia nu poate fi redusă la productivitate precum slujba. Nu poate oferi siguranţă, confort sau lux. Dar demnitate?

Vreau să vă spun ceva despre demnitate de data asta. Poate că nu este evident, dar demnitatea este motivul pentru care admirăm acei oameni pe care îi declarăm sau recunoaştem împreună pentru virtuţile lor morale. Toţi ştim că uneori succesul sau victoria sunt urâţite de fapte criminale; de asemenea, pot fi suspendate în incertitudea şansei. Succesul meritat, însă, este ceea ce sperăm de la viaţa în societate. Ordinea legilor şi a obiceiurilor noastre ţinteşte în această direcţie. Cred că este nevoie să ne amintim de asta, pentru că experienţa noastră obişnuită nu este plină de exemple memorabile.

Acum să vă spun de unde am început să mă gândesc la asta. Săptămâna trecută a trebuit să mă înregistrez pentru apărarea dizertaţiei--să îmi închei treburile şcolare, pe scurt. Vă spun, ocazional mi se pare că e mai mult de învăţat despre treburile politice uitându-te la oameni decât ascultând prelegerile. Studenţii au aşteptat câteva ore să intre la secretariat, unde se fac şi desfac destinele, în sensul în care destinul unui om astăzi este birocraţia care îi atestă existenţa, meritele şi eşecurile.

Nu exista acolo nici o ordine. Nici studenţii nu s-au ordonat spontan, nici administraţia nu le-a oferit vreo indicaţie. Uşa pe deasupra, se deschidea cu mare dificultate--vedeţi aici o lecţie, întrucât forţa şi nu politeţea guvernează accesul. De asemenea, cei care au îndrăznit să ignore obiceiul de a întreba cine urmează şi pur şi simplu au intrat, ne-au învăţat că încrederea este numai pentru fricoşi.

Într-un fel sau altul, o coadă se formează--o serie temporală este inevitabilă. Dar înţelesul politic al simplului fapt că există o serie depinde de cum este creată seria: Dacă există o listă; sau studenţii se înţeleg spontan; sau pur şi simplu se luptă cum pot pentru a intra întâi. Rezultatul probabil îl ştiţi fără să vi-l spun eu, dar trebuie să vă spun orişicum: Studenţii nu sunt o comunitate. Organizarea nu încurajează şi poate nu face posibilă prietenia. Nu ştiu ce se va întâmpla la reuniunea de zece ani, dar ştim toţi că nimeni nu este entuziast sau nostalgic când şcoala se termină--este vorba despre eliberare, despre redobândirea individualităţii atât de rece umilită de o administraţie alternativ incompetentă şi rău-voitoare.

Mama mi-a spus, ştii, pe vremuri era altfel, oamenii stăteau la coadă pentru că nu aveau de nici unele. Era aproape un privilegiu să stai la coadă, aflu. De asemenea, anumite principii de egalitatea erau implicit sau explicit introduse. Primul nu putea să îi elimine pe toţi ceilalţi cumpărând totul. Nenorocirea poate într-adevăr uni oamenii. Mamei nu îi vine să creadă că nişte copii de 20 de ani pot să se poarte aşa de servil, inconştient, de parcă ar fi pe vremea comunismului. Dar dacă i-aş spune că administratorii adesea se poartă dispreţuitor cu aceşti copii, că îi tratează răstit şi sarcastic, m-ar crede imediat...

Afară, studenţii se înghesuie ca animalele la hrănit. Profesori, administratori şi studenţi, când au nevoie să se mişte printre ei, cer voie sau trec tăcut şi brutal prin mulţimea haotică--nici lege nici autoritate morală nu există care să facă ordine, fiecare este acum un individ, simultan neajutorat şi iresponsabil. Un student, singura creatură amuzată şi vioaie într-o dimineaţă udă, urâtă şi întunecată, povesteşte volubil unor domnişoare care nu spun nu cum a învăţat el cum să discute cu secretarele pentru a obţine ce are nevoie. Fără pudoare inutilă sau discursuri despre lucrurile frumoase.

Un model de eficienţă care îşi face reclamă prin propria iubire de sine--adevărul eficient despre iluminism, despre ce fel de cunoaştere îţi foloseşte cu adevărat. Însă şi el trebuie să stea la coadă--fără să ştie, tânărul mai are de învăţat: Încă nu se gândeşte la plăcerea de a fi cel care sperie oamenii astfel încât sunt forţaţi să descopee sau inventeze feluri de a-l flata pentru a obţine ce îşi doresc.

Seara care a urmat acelei ultime experienţe educaţionale am ieşit la film. Sute de oameni se înghesuiau şi acolo, dar cozile erau ordonate şi casele de bilete reuşeau să servească sute de clienţi într-un timp care ar face studenţii de ştiinte politice să se transforme în revoluţionari. Oare ei nu se duc la film niciodată? Nici la film nu există vreun fel de comunitate--decât în sensul că oamenii râd împreună şi, dacă asta se mai întâmplă, plâng împreună, urmărind povestea de pe ecran, în întuneric şi în tăcere. Profesorii mei şi-ar da mâna dreaptă pentru a reuşi să captiveze astfel atenţia sau măcar pentru liniştea aceea paradisiacă.