Teatrul, evadarea elevilor din faţa calculatorului
0
Lumea se aşteaptă ca un olimpic internaţional la o materie precum informatica să stea toată ziua în faţa calculatorului, însă realitatea este cu totul alta: mulţi dintre elevii de elită au nevoie să mai evadeze din cotidian, îmbrăcând uneori chiar şi costumul de actor.
Cu nouă medalii în palmares – trei de aur, trei de argint şi trei de bronz – cucerite în ultimii ani la concursuri internaţionale de informatică, Daniel Posdărăscu (18 ani) ştie ce vrea să facă mai departe: să studieze Computer Science la Universitatea Cambridge din Marea Britanie, unde a şi depus dosarul, apoi să lucreze în domeniul IT&C, pentru care are pasiune şi talent.
Momentan este elev în clasa a XII-a la Liceul Internaţional de Informatică din Bucureşti, o instituţie privată care a dat României în ultimii ani cei mai mulţi olimpici internaţionali, unde s-a transferat de la Colegiul „Tudor Vianu“, unul dintre liceele de top ale Capitalei, pentru că părinţii au vrut să fie într-o
clasă doar de olimpici.
Nu l-am cunoscut însă la vreo olimpiadă sau la vreo ceremonie oficială, ci la Teatrul de pe Lipscani, din Capitală, unde tânărul olimpic tocmai jucase în piesa „Puşculiţa“, scrisă de Eugène Labiche, alături de alţi elevi de la licee de elită, o premieră absolută, piesa nefiind pusă în scenă până atunci de niciun alt teatru autohton.
Iniţiativa face parte din ineditul proiect „Teatrul Vienez de copii“, introdus în România în 2006, după modelul austriac de şcoală de teatru pentru tineri. Daniel Posdărăscu joacă aşadar teatru în timpul său liber, activitate care este, de cinci ani, hobby-ul său preferat în afară de informatică şi... de fotbal, desigur.
FOTO: David Muntean/Adevărul
Dar, spre deosebire de fotbal, pentru el teatrul nu este o joacă de amatori, dimpotrivă, participă la cursuri şi joacă pe scenă în stagiuni. Recunoaşte însă că a fost impulsionat. „La început m-a dus mama, eu nu am vrut, dar în timp a început să-mi placă teatrul. La primele lecţii facem exerciţii de voce, de respiraţie, de concentrare, de creativitate, şi la sfârşit, când se apropie stagiunea, facem repetiţii pentru spectacole. Suntem cursanţi de toate vârstele, dar ne înţelegem şi suntem o
echipă“, a povestit olimpicul.
Debut cu Shakespeare
Prima piesă în care a jucat a fost „Visul unei nopţi de vară“, a lui Shakespeare, şi a continuat cu „Bolnavul închipuit“, de Molière. El spune că nu crede însă că va mai putea continua cu teatrul după ce termină liceul, cel puţin pentru o perioadă, având în vedere că vrea să studieze la Cambdridge.
În această iarnă, înainte să termine liceul în România, Daniel Posdărăscu va mai participa la o ultimă olimpiadă internaţională de informatică, marea lui pasiune descoperită după ce şi-a testat întâi talentul la jocul inteligent al cifrelor. „Iniţial, am participat la olimpiadele de matematică, dar mi-a plăcut mult mai mult informatica şi, în plus, este domeniul viitorului“, îşi explică tânărul alegerea.
Prima performanţă notabilă a fost maratonul olimpic din clasa a VII-a, când s-a întors cu menţiune la toate cele trei materii la care a participat: fizică, matematică şi informatică, spune mândru tatăl său, Eugenie Posdărăscu, decan la Facultatea de Ştiinţe Exacte şi Inginereşti a Universităţii Hyperion din Bucureşti.
Însă, la fel ca mulţi dintre cei mai străluciţi elevi ai ţării, a ales să-şi continue studiile peste hotare, mai ales într-un domeniu cum e IT-ul.
FOTO: Eduard Enea/Adevărul
„Prietenii lui, toţi olimpici, au plecat la studii în Marea Britanie, pentru că este destinaţia de vârf a tinerelor elite în domeniul ştiinţelor exacte“, explică tatăl său atractivitatea mediului extern pentru aceşti tineri.
„Am ales să dau la studii în Marea Britanie fiindcă deja am prieteni români care sunt la universitate acolo. Am depus dosar în primul rând la Cambridge şi, pe locul doi, la Imperial College, unde am fost chemat deja la interviu în decembrie“, spune hotărât şi liceanul, actor în timpul liber.
Teatru pentru părinţi şi ambasadori
La începutul lui noiembrie, Daniel Posdărăscu a jucat, alături de alţi copii, în piesa „Puşculiţa“, la Teatrul de pe Lipscani, cunoscut şi ca Sala Rapsodia, acolo unde l-am întâlnit, în faţa unei audienţe care includea şi doi ambasadori: austriacul Michael Schwarzinger şi israelianul Dan Ben-Eliezer.
Prima impresie pe care o are un simplu privitor, nu un părinte al cărui copil joacă pe scenă, este de surprindere, având în vedere că tinerii interpretează roluri de adulţi, deşi unii dintre ei nici măcar nu au ajuns la pubertate. Dar, după un timp, te obişnuieşti, poate şi fiindcă, în cazul de faţă, este vorba de o comedie, iar micii actori reuşesc prin interpretarea lor să transporte spectatorul în povestea „Puşculiţei“.
FOTO: Eduard Enea/Adevărul
Spectacolul este despre locuitorii unui orăşel francez care decid, după o rundă de cărţi, să spargă puşculiţa lor. Mândri de deţinerea a 491 de franci şi 20 de centime, stabilesc să meargă la Paris, unde doresc să experimenteze ceva „de neuitat“ şi să aibă parte „de un final epocal“.
Încă de acasă sunt dezbinaţi în privinţa utilizării comorii lor comune, iar pe drum devin imposibil de ascuns conflictele. Se plâng cu privire la evenimentele care au loc, situaţii amuzante, ameninţătoare şi absurde. Ei devin victime ale unor fraude, sunt traşi în piept la un restaurant, unde comandă un festin întreg crezând că preţurile de pe meniu sunt cele reale şi află că, de fapt, nu este aşa. Nu au bani să-şi plătească nota şi într-un final ajung la poliţie, de unde evadează.
Se refugiază într-o casă de matrimoniale, unde dau ochii accidental cu comisarul de poliţie care i-a arestat, şi fug din Paris fără bagaje şi bani, numai cu hainele de pe ei. Pe scurt, asta este piesa de teatru scrisă de Eugène Labiche şi jucată într-o seară de noiembrie de micii actori de la „Teatrul Vienez de copii“ din Capitală.
FOTO: David Muntean/Adevărul
O„pregătire pentru viaţă“
Vedetele teatrului vienez sunt copii obişnuiţi, din familii care îşi permit să plătească taxa de 500 de lei, pentru cele cinci luni de curs. În general, ei studiază la licee bune şi foarte bune, iar trei dintre ei sunt şi olimpici internaţionali de la Liceul Internaţional de Informatică din Bucureşti (ICHB), printre care şi Daniel Posdărăscu. Cei mai mulţi au fost trimişi la teatru de părinţi, ca să-şi dezvolte şi abilităţile de comunicare, dar să se mai şi bucure de copilărie, jucându-se.
O mică vedetă a Teatrului Vienez de copii este Andreea Pârvulescu, elevă în clasa a IX-a la Colegiul Naţional „Mihai Eminescu“.
„Fac teatru de doi şi mi se pare foarte frumos modul în care comunicăm, este ceva mult mai real. Ne ia din lumea virtuală, din faţa calculatorului şi a telefoanelor, şi ne introduce într-o lume a frumosului, ne pune să ascultăm muzică simfonică şi să ne concentrăm, să ne imaginăm ceea ce jucăm“, explică ea rolul teatrului în viaţa unui licean. Andreea spune că expe- rienţa a ajutat-o să se dezvolte, acum este mai încrezătoare când vorbeşte, se gândeşte de două ori înainte să spună ceva şi a devenit mai sociabilă şi mai comunicativă cu lumea din jur. „Pot să port o conversaţie cu cineva mult mai deschis acum, fără să mă închid în mine“, spune ea Pe lângă teatru, Andreea mai face şi canto: cântă în corul Simbol al Patriarhiei, dar spune că îi plac toate fiindcă se îmbină.
Cursanţi de la 7 la 18 ani
„Organizăm 12 spectacole în stagiune, la care pot veni copii, adolescenţi şi, desigur, adulţi. Anul acesta am avut 66 de cursanţi, copii cu vârste cuprinse între 7 şi 18 ani. În general, în fiecare an vin cu 10 mai mulţi decât în anul anterior. Cursurile încep în martie, se ţin de două ori pe săptămână, câte două ore, şi se termină în septembrie, înainte să înceapă stagiunea. La cursuri, în primele săptămâni, facem jocuri de interpretare, exerciţii de respiraţie, de vorbire şi de dicţie, care le dezvoltă flexibilitatea şi îi ajută să înveţe mai uşor“, a explicat Raluca Urea, una dintre actriţele care îi pregătesc pe copii.
FOTO: Eduard Enea/Adevărul
Teatrul Vienez de copii s-a născut în capitala Austriei, în anii ’90, la iniţiativa unei actriţe celebre, Sylvia Rotter, absolventă a prestigioasei Academii regale de teatru („Royal Academy of Dramatic Arts“) din Londra. „Weekend
Adevărul“ a stat de vorbă cu aceasta în seara când s-a jucat „Puşculiţa“. Actriţa ne-a povestit cum i-a venit ideea unui teatru al copiilor şi ce este atât de fascinant la modul în care joacă elevii.
„Când s-au născut nepoţii mei, m-am implicat în creşterea şi educarea lor şi am început să-i observ. Copiii diferă de adulţi în sensul că au alt nivel de energie, sunt mai impulsivi, se schimbă mult mai repede. Copiii care joacă teatru au o evoluţie interesantă. În funcţie de starea în care se află, ei pot să joace foarte prost şi în scurt timp să-şi schimbe interpretarea şi să devină aproape geniali. Asta fiindcă ei simt foarte puternic şi îşi schimbă starea foarte des, un minut sunt trişti şi peste cinci minute se pot entuziasma peste măsură de ceva. Faţă de un actor matur, ei pot să intre în personaj mai repede fiindcă îşi accesează stările emoţionale mai uşor“, a explicat Rotter de ce copiii pot fi geniali la actorie.
Sylvia Rotter: Eu sper să nu intre niciodată în teatru, nu este o viaţă pe care o recomand
Sylvia Rotter vine de şapte ori pe an în România şi de fiecare dată stă câteva zile, timp în care lucrează cu micii actori. Ea spune că lecţiile pe care le învaţă copiii la aceste cursuri sunt o pregătire pentru viaţă, nu pentru teatru, o profesie care nu este pentru oricine. „Eu sper să nu intre niciodată în teatru, nu este o viaţă pe care o recomand“, îi sfătuieşte actriţa pe elevi. ;
Istoricul Teatrului Vienez de copii
Acum, în Viena, în jur de 150 de copii vin anual la cursuri să înveţe cum să joace pe scenă şi să-şi dezvolte aptitudinile sociale prin joc. În România, proiectul a ajuns în anul 2006 în Oradea, adus de Mona Erhan, o actriţă româncă din Oradea, care a jucat pe scena din Viena. Ulterior, în 2009, proiectul a pătruns şi în Capitală.
Se încarcă comentariile...
