Klaus Iohannis: în educaţie, stop şi de la capăt

Mă încearcă o stare de lehamite. Am auzit această formulă de zeci de ori, în ultimii 25 de ani. De la şefi de stat, premieri, miniştri ai educaţiei, lideri de partid, şefi de sindicate, politicieni, de la oricine  are pretenţia  că se pricepe la educaţie.

Aproape toţi miniştrii educaţiei au luat-o mereu de la capăt, considerându-se mai deştepţi decât predecesorii lor. Considerând că opoziţia e proastă, doar ei sunt competenţi să decidă viitorul educaţiei.

Şi tot aşa, din ministru în ministru, am ajuns în anul de graţie 2015 cu următorul tablou:

• Învăţământul românesc pe ultimul loc din Europa la testele PISA
• Prăpastie dintre şcoală şi piaţa muncii, dintre educaţie şi actualul context economic-social-politic. Elevii abandonează şcoala pentru că nu-i ajută să obţină un job în piaţa muncii. Mii de locuri bugetate au rămas neocupate în universităţile de stat.
• 3400 de şcoli fără avize sanitare de funcţionare, „o ruşine naţională”.
• Şcoala românească încremenită în tiparele aceluiaşi curriculum, anterior anilor 90.
• Arhitectura şcolii a fost afectată de interesele făbricilor de diplome universitare, din 2003 nu mai avem şcoala profesională.
• Lipsa unui sistem unitar, standardizat de evaluare, care să măsoare progresul şcolar al elevilor, face ca alocările bugetare, chiar şi mai mari, să dispară ca apa în nisip.
• Salarizarea profesorilor nelegată de performanţă şi rezultatele muncii conduce la varianta „foloase maxime cu eforturi minime”, „muncesc sau nu muncesc, acelaşi salariu primesc”.
• Piaţa muncii nu-şi află meseriaşii calificaţi de care are nevoie, fapt ce conduce la scăderea competitivităţii şi atractivităţii economiei în ochii investitorilor.
• Managementul şcolar este politizat până la funcţiile  mărunte.
• 760.000 de elevi au parcurs liceul degeaba în ultimii 10 ani. N-au luat examenul de bacalaureat, sau nu s-au prezentat la acesta.

Sunt multe altele de adăugat la acest bilanţ negativ, le-am tot semnalat şi degeaba.

Preşedintele Klaus Iohannis ne propune acum „stop şi de la capăt”. Ca în legenda meşterului Manole, dărâmam tot ce s-a făcut şi o luăm de la zero.

Există vreo şansă să fie altfel decât până acum? Nici una.

Doi ani de consultări, cu părinţi, elevi, sindicate, partide politice, experţi în educaţie, ca să ajungem la un numitor comun iluzoriu.

Numitorul comun este o fata morgana,  pentru că interesele actorilor din educaţie sunt divergente.

Profesorii vor salarii cât mai mari, fără evaluarea rezultatelor şi a performanţei, fără schimbări curriculare, care i-ar pune la eforturi în plus, sindicatele vor acelaşi lucru, pentru că primesc şi  salariu pentru asta, din cotizaţiile profesorilor, guvernul vrea  alocaţii bugetare cât mai mici, pentru că nu are de unde, părinţii şi elevii vor educaţie şi formare profesională care să le permită intrarea în piata muncii, dar greşesc când vor toţi ca odraslele lor să ajungă „boieri”, adică şefi de firmă, antreprenori, jurişti, economişti, chiar dacă nu au resursele personale necesare.

În istorie au existat personalităţi politice care au tras popoarele după ele, uneori împotriva voinţei acestora. Un exemplu, Leszeck Balzerowicz în Polonia.

Educaţia de la noi a beneficiat de reforma Miclea-Funeriu, blamată de socialişti şi apreciată de Uniunea Europeană, de intelectuali adevăraţi  şi oameni sensibili la viitorul ţării.

Prima calitate a Comisiei Prezidenţiale condusă de Mircea Miclea a fost aceea că nu era formată din politruci, care să răspundă la comenzi politice, de partid,  şi interese electorale.

Formată din universitari cu state de activitate în ţări vestice, în Japonia, cu doctorate la universităţi de prestigiu, nu plagiate, Comisia Miclea a generat o analiză a educaţiei din România, o strategie de reformare, soluţii legislative.

Dacă ar fi fost lăsată să-şi producă efecte, 10-15 ani, Legea Educaţiei Naţionale din 2011 ar fi adus progrese considerabile în învăţământul românesc.

În loc de aceasta, Legea Educaţiei Naţionale a fost măcelărită de groparii educaţiei româneşti, cu doctorate plagiate sau aflaţi în slujba fabricilor de diplome universitare.  Cu interese divergente de interesul naţional.

Soluţia simplă ar fi revenirea la Legea Educaţiei Naţionale, îmbunătăţită cu un sistem naţional de evaluare, standardizat pe baza unor aplicaţii informatice, salarizarea diferenţiată a personalului, funcţie de performanţă şi rezultatele muncii, schimbarea curriculară, revenirea la şcoli profesionale atractive şi alte câteva măsuri.

Ni se propune, în schimb, aceeaşi formulă perdantă, care a dus învăţământul românesc în colapsul de azi: „stop şi de la capăt”.

De pierdut pierdem cu toţii, piata muncii, economia, nivelul de trai, prestigiul României în lume.

Funcţionează, probabil, şi principiul „ţara te vrea prost”, pentru a fi mai uşor de manipulat şi sensibil la pomeni electorale.

De blestemul acestei reforme perpetue nu scăpăm niciodată.

Pentru că nu avem lideri politici care să priceapă sensul evoluţiei societăţii, pun pe primul plan intersele electorale şi de grup, de fraudare a bugetelor în folos propriu.