Că sunt „nebuni frumoşi“ (apud Fănuş Neagu) în multe şcoli - ne-striviţi încă de turma „rinocerilor“ (apud E. Ionesco); ba, dimpotrviă, hărăziţi, curajoşi, perseverenţi, neclintiţi în a-şi împlini menirea de profesori adevăraţi oricând şi oricum - e, de asemenea, fără putinţă de tăgadă. Câţi să fie ei, pe bune, din sfertul de milion activ pe întreg cuprinsul ţării? Cinci la sută? Zece? Cincisprezece? Hai, douăzeci? Din cei care, cu niciun chip, nu fac meditaţii pe bani ori pe săpunuri de fiţe, ori pe parfumuri de fiţe ori pe ţigări de fiţe, cu copii de la clasele la care predau, nu vorbesc la whatsapp-uri în ore, şi tot aşa. Cinci la sută? Zece?...

Răul adânc este răul Şcolii ca sistem, rinocerizate instituţional până în măduva oaselor.

Răul adânc e răul pseudo-concursurilor (inspectori, directori) mânărite la sânge politico-sindical. Răul adânc e răul tabelului-plan cadru unic, al manulului unic, al editurii unice, al „fermei animalelor“ endemice, instituite perfid, insidios, cu fiecare nou regulament, nouă metodologie, nouă comisie, nou biblioraft. Răul adânc e porcăria fără margini a formei fără fond ei-se-fac-că-ne-plătesc-noi-ne-facem-că-facem-ore-pe-bune, peste care decartăm calp-festivist simpozioane, seminarii, diplome, certificate, pseudo-excelenţe golite de sens, furându-ne căciula cu încrâncenare de ani şi ani buni, în cel mai feroce stil de sorginte comunistoidă. Dă-i în mă-sa cu şcoala lor cu tot, important e ca biblioraftul meu să fie mai gros decât bibliorafturile tuturor celorlalţi, nu contează că pun în el adeverinţe false, făcute pe genunchi, doar ca să dea bine în punctaje. E mai gros? E! Sunt pe tabelul de merit? Sunt! Haştagatât. Haştagpuiimei. Haştagdupăminepotopul...

Şcoala necomunistă e din cu totul alt film decât şcoala comunistă. Valorile cultivate de fiecare sunt din lumi paralele, reciproc incompatibile. Libertatea de gândire şi acţiune, deschiderea, încrederea, integritatea, curajul de a opta şi a învăţa asumarea conştientă a opţiunilor n-au cum rezona cu frica, delaţiunea, obedienţa, meschinăria şi centralizarea dictatorială dementă. Competenţa şi caracterul n-au cum face casă bună cu incompetenţa şi impostura.

Schimbarea de paradigmă în absenţa conversaţiei despre VALORILE cultivate autentic în şcoală este imposibilă – atât conceptual, cât şi structural, fie că vorbim de curaj, integritate, patriotism, respect faţă de sine şi de cei din jur, asumare a învăţării la nivel individual etc. La fel, schimbarea de paradigmă este imposibilă tehnic, în absenţa proiectelor transformaţionale ce dau viaţă valorilor, odată acestea definite şi acceptate de societate. Trei sunt proiectele menite să schimbe comportamentele din şcoală şi, pe această bază, să schimbe deprinderile şi apoi să genereze atitudini noi, respectiv noi mentalităţi: o ARHITECTURĂ CURRICULARĂ nouă; o ARHITECTURĂ DE RESURSE UMANE nouă; şi o ARHITECTURĂ INSTITUŢIONALĂ nouă.

În spaţiul şi timpul şcolii, testul acid al paradigmei sale comuniste sau necomuniste este, fără putinţă de tăgadă, testul arhitecturii curriculare al şcolii ca sistem. Logica aserţiunii vine dintr-o lecţie fundamentală pentru noi, oamenii: comportamente de un fel sau altul, repetate suficient de mult, devin deprinderi de un fel sau altul; acestea, la rându-le, consolidează atitudini de un fel sau altul – comuniste sau necomuniste. În orice sistem educaţional, modelul curricular determină, prin definiţie, comportamentele de fond ale elevilor şi profesorilor în raport cu ariile învăţării. Una e să studiezi 17, 18, 19 discipline obligatorii în fiecare semestru, cu câte 1, 2, 3, 4, 5, 6 ore pe săptămână, şi cu totul altceva să studiezi urmând un model curricular deschis, flexibil, din care tu, elev, să poţi alege în funcţie de preferinţe şi aspiraţii. Una e ca mii de şcoli şi sute de mii de elevi şi profesori să execute un tabel unic-cămaşă de forţă-pat al lui Procust, şi cu totul altceva ca şcolile să înveţe curajul de a-şi deschide oferta curriculară în funcţie de nevoile specifice ale comunităţilor cărora aparţin.

Iată câteva arii necesare în care 6% PIB au a fi investiţi cu succes, de o clasă politică responsabilă, căreia îi pasă de cei care au trimis-o în Parlament, prin vot, şi nu sfertodoct-impostoare, nesimţită până la cer, ca acum:

  • Modele curriculare noi pentru învăţământul preuniversitar (inclusiv modele noi de evaluare-absolvire), în locul imposibilei stări de fapt curente
  • Programe adevărate de licenţă şi masterale pentru profesia didactică, în locul păguboasei filosofii DPPD curente
  • Modele de carieră didactică moderne pentru profesori, cu opţi­uni orizontale multiple, în locul stării curente, meschine, pră­fuite, depăşite
  • Programe de formare şi învăţare pe întreg parcursul vieţii pentru personalul din sistem
  • Modele instituţionale centrate pe subsidiaritate, în locul centralismului comunist de acum (deschiderea pieţei reglementate de inspecţie şcolară, redefinirea din temelii a inspectoratelor şcolare actuale etc.)

Somnul raţiunii naşte monştri, iar starea curentă a sistemului public al Educaţiei în România continuă să ameninţe, perfid şi endemic, securitatea naţională a României, cu arhitecturile curriculare depăşite de timp pe post de letal vârf de lance în acest joc smintit cu fibra profundă a naţiei. Acum, starea curriculară a învăţământului preuniversitar este subminare pe faţă a interesului naţional al României. Elefantul curricular comunistoid continuă să rânjească în încăpere, iar împăratul ministerial continuă să gireze grozăvia, gol-puşcă. Tot establishment-ul tace, laş, vinovat, complice. E linişte… E bine… Viaţa merge mai departe…

Ieşirea şcolii din comunism înseamnă ieşirea arhitecturii sale curriculare din comunism. Este trecerea din întuneric spre lumină. Este, asumată de noi toţi, ieşirea ireversibilă din frica de trecut, care, acum, a luat minţile şcolii ca sistem. Este, asumat de noi toţi, curajul de a da copiilor noştri o şcoală pentru secolul XXI, clădită pe valorile veacului pe care îl trăim acum.

România mediocră începe cu şcoala mediocră.

Şi România pe bune începe cu Şcoala pe bune.

Tertium non datur.

„Nebunilor frumoşi“, ne-rinocerizaţi, hărăziţi, curajoşi, perseverenţi, neclintiţi în a vă împlini menirea de profesori adevăraţi oricând şi oricum, îngăduiţi-mi să vă transmit gândul meu bun, cu mult respect – vouă, celor mai iubiţi dintre pământeni.

Zburaţi în cerul vostru cel mai înalt cu putinţă!

Notă. Imaginea: afişul punerii în scenă a piesei „Rinocerii“ de E. Ionesco, University of British Columbia, Vancouver CANADA, stagiunea 24 ianuarie-9 februarie 2013. Photo credit: Tim Matheson. Sursa (data accesării: 6 septembrie 2017).