1. În acest moment, premisa că Tabelul Unic – adică, un singur plan-cadru, oricât de minunat ar fi el gândit şi umplut cu discipline şi cifre – va satisface nevoia României de educaţie adevărată, este pur şi simplu depăşită. Timpul Tabelului Unic – emanat dintr-o singură sursă, şi consacrat drept adevăr suprem în materie curriculară – a apus. Repet: timpul planului-cadru unic, valabil pentru sute de mii de profesori şi pentru milioane de elevi, a apuns de mult. Aşa încât a dezbate pro-contra şi a da de pământ cu (sau a ridica în slăvi) prima, a doua, a treia variantă oficială sau, dimpotrivă, a ridica în slăvi (sau a da de pământ cu) a patra, a cincea, a şasea... variantă mai mult sau mai puţin revoluţionară înseamnă, în termeni tehnici, gândire de grup,  respectiv persistenţa în negare şi blocarea exclusivă a conversaţiei în linii şi coloane de discipline tăiate-netăiate-menţinute retrograd-introduse inovator, cu 1-2-3-4 ore pe săptămână – de ce 1 şi nu 3? de ce 4 şi nu 2? – cu iluzia (falsă, evident!...) că o variantă din patru (sau din şapte, sau dintr-o mie) e, ce să vezi, panaceul pentru gimnaziu, liceu şi tot aşa. Repet: cămaşa de forţă a unui singur plan-cadru miraculos este, cum îi spune numele, doar o cămaşă de forţă. Atât şi nimic mai mult.

Pentru conformitate: în cunoştinţă directă de cauză, ştiind exact implicaţiile deciziei mele, am hotărât în mod deliberat să susţin distribuirea în spaţiul public a celei de-a patra variante de plan-cadru pentru gimnaziu condiţionând acordul meu de inserarea acestui enunţ, de care nu vorbeşte nimeni public deocamdată: “propunere ţinând cont de actualele constrângeri ale Legii Educaţiei Naţionale – art. 18, alin. 1, art. 65-58

Pe româneşte, asta înseamnă că aprinsa conversaţie publică pe numele său “concurs de frumuseţe, faza pe planuri-cadru” are pe radar, în fapt, o ţintă falsă. Ţinta falsă poartă numele Miss sau Mister Plan-Cadru 2016 – adică, tabelul unic salvator, frumos, deştept dar, mai ales, LEGAL, pentru toţi copiii care în anul şcolar 2017-2018 vor începe gimnaziul. Pentru că, nu-i aşa, n-ai cum să proiectezi un plan-cadru în condiţii de nerespectare a Legii Educaţiei Naţionale!...

Dar dacă legea e, pur şi simplu, croită greşit în materia proiectării curriculare, ce facem? Rămânem captivi vulnerabili în păguboasa gândire de grup planurile 1, 2, 3, 4 sunt slabe, iar planurile 5, 6, 7, 8 sunt tari, deci trebuie să alegem Planul-Cadru Unic salvator dintre planurile 5, 6, 7, 8?

M-aş bucura să realizăm pericolul acestui context, şi să ieşim urgent din gândirea de grup expusă mai sus recadrând, lucid şi logic, conversaţia esenţială a momentului şi a viitorului, despre schimbarea paradigmei arhitecturii curriculare.

Închei această secţiune subliniind ferm, în semn de respect absolut pentru dezbaterea pro-contra generată de emnunţurile “propunem retragerea celor trei variante de planuri-cadru şi punem în discuţia publică o altă variantă posibilă, LEGALĂ”, că pot purta polemici cordiale de orice calibru, oricât de intense vor fi fiind argumentele puse în discuţie, dar şi că pot evalua corect contextul. Meritul principal al acestui exerciţiu este că a propulsat viguros dezbaterea publică în punctul următor al traiectoriei sale. E varianta a patra mai deschisă decât precedentele – măcar pentru că împinge la maxim numărul de ore CDŞ, atât cât permite o lege greşit croită? Da, este! Mi-aş dori ca nepoţii mei să intre într-o clasă a V-a şi să înveţe după al patrulea tabel – sau după al cincilea, sau după al zecelea… – proiectat după o lege croită greşit, cum e cazul acum? NU, bineînţeles! Cât despre suportabilitatea “sistemului” la schimbări radicale, cred că sistemului – şi, în primul rând, establishment-ului politic sau tehnocrat, de orice fel ar fi el – tocmai i-a venit clipa să lase frica deoparte şi să facă urgent ce are de făcut.

De pildă, chiar în şedinţa de Guvern din săptămâna 8-12 februarie!

2. Exerciţiul necesar de recadrare a conversaţiei despre curriculum are în vedere, specific, două teste acide complementare.

Primul meu test este dacă am răspuns noi, ca societate, la întrebarea: ce fel de tineri vrem să reprezinte ţara în viitor, aşadar cum să-i educe şcoala acum ca ei să fie cum vrem noi peste zece-douăzeci-treizeci de ani de-acum încolo? Ce valori vrem noi, societatea, ca şcoala să cultive copiilor noştri? Pentru că pornind de aici, şi doar de aici, putem decide cum să arate şcoala pe care o proiectăm azi – altminteri, toată tevatura e de pomană, formă fără fond.

A discuta doar despre minunatele competenţe-cheie (comunicare, matematică, digitale, sociale... şi ultima, a învăţa să înveţi, care vine ca nuca în perete pentru că e din alt film decât precedentele, fiind ea o competenţă transversală: învăţ să învăţ exersând şi competenţe lingvistice, şi competenţe matematice etc.) şi doar despre ele este a vorbi despre copaci stingheri, izolaţi, care nu fac, de fapt, Pădurea întreagă – aceea frumoasă, diversă, durabilă, a educaţiei copiilor noştri, pe care ne-o dorim toţi.

Oarecum amuzant pentru mine (în fond, suntem ceea ce percepem), dar trist şi previzibil, am constatat că atenţia publică – reportaje, interviuri, luări de poziţie – s-a focalizat masiv pe cele patru tabele, şi atât, de parcă tot universul s-ar fi condensat acolo. Nimeni nu a acordat în spaţiul public atenţie unei secţiuni din concluziile grupului de lucru, secţiune care, în fond, invită la exerciţiul de leadership real, strict necesar transformării Şcolii ca sistem.

Nimeni, cu o singură excepţie remarcabilă: Moise Guran.

Bravo, Moise! Eşti foarte tare!

Moise Guran este singurul formator de opinie care a sesizat că piesa esenţială a conversaţiei revine la întrebările despre viziune şi valori, dar, mai ales, la răspunsurile formulate de societate la aceste întrebări.

Aşa încât revin şi zic: dacă, de pildă, şcoala i-ar educa pe copiii noştri de-a lungul întregului parcurs educaţional ca ei să fie integri, respectuoşi, stăpâni pe ei, cu comportament etic, capabili să înveţe de-a lungul întregii vieţi, ar fi rău, ar fi bine, sau vrem altceva? Ce, exact? Aşa, cu toate vorbele, cum am exemplificat eu.

Şi, încă: dacă şcoala ar cultiva copiilor noştri onestitatea, patriotismul, profesionalismul, curajul, integritatea, discernământul, respectul, încrederea – ar fi rău, ar fi bine, sau vrem altceva? Ce, exact? Tot aşa, concret şi specific.

Şi, încă: dacă şcoala ar pune în fapt viziunea şi valorile enunţate cultivând copiilor noştri competenţe-cheie precum gândirea algoritmică şi critică, inteligenţa emoţională, socială şi, mai ales, caracterială, rezolvarea de probleme şi antreprenoriatul, participarea şi implicarea civică, relaţionarea inteligentă prin comportament şi limbaj, ori capacitatea de explorare-experimentare empirică şi ştiinţifică, ar fi bine, ar fi rău, sau vrem altceva? Ce, exact? Tot aşa, la fel de concret şi specific.

Şi, încă: dacă şcoala ar operaţionaliza dezvoltarea competenţelor-cheie enunţate anterior oferind copiilor arii de învăţare (echivalent transdisciplinar al disciplinelor individuale) precum: arte şi educaţie estetică; istorie, latinitate şi spiritualitate; ştiinţele naturii; economie şi societate; educaţiei fizică, sport şi sănătate; multiculturalism şi limbi de circulaţie internaţională etc., ar fi bine, ar fi rău, sau vrem altceva? Ce, exact?

Al doilea test acid este la fel de important: cum ar trebui să arate textul de lege care să deschidă vizionar, şi nu să îngrădească meschin, punerea în fapt a cadrului curricular pe care ni-l dorim?

Citez, direct la chestiune, din legea croită inadecvat – art. 66, alin. 3, 4:

(3) În cadrul Curriculumului naţional, disciplinele obligatorii au o pondere de 80% în planurile-cadru de la nivelul învăţământului obligatoriu şi de 70% în cele de la nivelul liceului.

(4) În cadrul Curriculumului naţional, disciplinele opţionale au o pondere de 20% în planurile-cadru pentru învăţământul obligatoriu şi de 30% în cele pentru liceu.

Pentru ca ridicolul constructului legislativ să fie deplin, doar enunţul privind ponderea disciplinelor obligatorii – 80% pentru învăţământul obligatoriu, respectiv 70% pentru liceu – n-a fost de ajuns. Cei care au ţinut atunci pixul în mână au dublat cantitatea de ridicol, adăugând explicit enunţul complementar (alin. 4) care, de fapt, este redundant, spunând acelaşi lucru ca precedentul (alin. 3): deci, ponderea disciplinelor opţionale este de 20% pentru învăţământul obligatoriu (100% - 80% = 20% - ce să vezi!...), şi 30% pentru liceu (100% - 70% = 30% - desigur!...)

Da’ ce-am făcut, frate, de aţi decis voi, legislatorii, în mărinimia voastră mediocră, să ne lungiţi lesa opţionalelor doar la o cincime sau la un pic peste un sfert din întreg? O oră din cinci? Patru ore din douăzeci? Da’ ce, n-am fost suficient de cuminţi şi ascultători? N-am făcut suficient de frumos când trebuia? Nu ne-am lustruit încălţările cum se cuvenea? N-am avut batistele suficient de curate la inspecţie, de ne-aţi dat doar 20%? Adică, de ce 80%-20% sau 70%-30% şi nu, de pildă, 60%-40% sau 50%-50%, sau altfel? Ce cusur ar avea alternativele propuse, cu atât mai mult cu cât art. 64 zice bine despre imperativul concordanţei curriculare “cu nevoile specifice dezvoltării personale şi cu nevoile pieţei forţei de muncă şi ale fiecărei comunităţi, în baza principiului subsidiarităţii”? Ce subsidiaritate reală, la 80% curriculum obligatoriu şi 20% opţional?!... E ca şi cum i-aş spune lui Moise Guran: Moise, uite cum stă treaba, din 10 lucruri pe care ai vrea să le spui pe post, tu zici doar două (sau trei, când oi mai creşte puţin); pe restul de opt (sau şapte) ţi le dăm “noi”, să le spui aşa zicem noi că trebuie!...

Drept pentru care eu, cetăţeanul implicat, căruia îi pasă ca legile să fie bine scrise şi să servească în mod real interesele societăţii, cer Guvernului României să adopte corecţiile necesare la Legea nr. 1 din 2011, privind cadrul curricular naţional, prin ordonanţă de urgenţă (caracterul de urgenţă este deasupra oricărui dubiu). Termen: 26 februarie 2016.

Pe cale de consecinţă:

  • În baza corecţiilor adoptate prin ordonanţă de urgenţă, Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice coordonează punerea la punct a unui cadru curricular de referinţă solid articulat, pentru clasele V-XII, cu consultarea unor echipe multidisciplinare de experţi, avansând în paralel opţiunile curriculare transdisciplinare cu programele şcolare proiectate corespunzător; discuţia simplistă despre planuri-cadru, cu tabele de ore şi discipline în absenţa discuţiei complexe despre opţiuni transdisciplinare de programe şcolare este un nonsens
  • Opţiunile curriculare majore (cadrul de referinţă, variantele curriculare, programele şcolare) intră în dezbaterea publică şi se definitivează pe baza rezultatelor consultării
  • Manualele pentru clasele a V-a şi a IX-a se tipăresc în timp util
  • Formarea iniţială pe filieră didactică porneşte imediat, în vederea asigurării predării corespunzătoare a disciplinelor integrate.

Întreg procesul are a fi încheiat până cel târziu la 1 septembrie 2018.

3. La dezbaterea organizată în 4 februarie 2016 de Federaţia Sindicatelor din Învăţământ „Spiru Haret”, am spus trei lucruri:

  1. Timpul planului-cadru unic a trecut. A persista acum în soluţia mono-curriculară este o abordare lipsită de responsabilitate reală faţă de şcoală şi societate, şi mă delimitez categoric de ea
  2. Pentru ca soluţia mono-curriculară să-şi înceteze existenţa de îndată, este strict necesară corecţia legislativă a modului de reglementare a curriculumului naţional, demers tehnocratic perfect posibil prin ordonanţă de urgenţă; în paranteză fie spus, am notificat acest fapt conducerii Ministerului Educaţiei încă din octombrie 2015 (pun la dispoziţie mesajele, dacă este necesar)
  3. Cadrul de referinţă curricular gândit în baza corecţiilor menţionate anterior nu poate fi separat, în proiectare, de abordarea reperelor fundamentale ale programelor şcolare aferente şi, de asemenea, de abordarea opţiunilor multidisciplinare de carieră didactică pentru profesorii care urmează să predea în acest nou context curricular; în aceeaşi logică, este la fel de urgentă proiectarea şi lansarea programelor de master educaţional şi, respectiv, a programelor de licenţă pentru profesia didactică, chiar de la 1 octombrie 2016

Pentru mine, cele trei condiţii de proiectare curriculară corectă enunţate anterior sunt nenegociabile. Dacă nu le rezolvăm acum, în februarie 2016, consecinţele lor nefaste ne vor exploda în faţă începând cu 1 martie 2016. În context, semnalele de alarmă trase de domnul academician Solomon Marcus şi de doamna profesoară Oana Moraru sunt cât se poate de pertinente şi acute, nefiind puse în paranteze deloc ori contrazise în vreun fel de ceea ce am scris aici. Dimpotrivă.

p.s. Într-un film fabulos despre percepţii, realitate şi mecanică cuantică – în fapt, o conversaţie despre limitele noastre, ca oameni (by the way our brain is wired up... we only see what we believe is possible... – prin felul în care creierul nostru funcţionează... noi vedem doar ceea ce credem noi că e posibil...) – dr. Candace Pert, medic, inventator şi profesor la Facultatea de Medicină la Georgetown University, relatează tulburătoarea pildă a corăbiilor lui Columb, perfect aplicabilă nouă, acum. Când armada condusă de Columb s-a apropiat de ţărmul Caraibelor, niciunul dintre băştinaşi n-a fost în stare să vadă corăbiile, deşi apăruseră deja la orizont. Motivul pentru care nu le-au văzut: nu aveau în creier nicio piesă de cunoaştere, ori experienţă anterioară, ori reprezentare a existenţei fizice a corăbiilor. Şamanul, însă, începe să vadă valurile formate într-un mod neobişnuit. Nici el nu vede corăbiile, dar începe să caute cauza efectului observat. Aşa încât, zi de zi de zi merge la malul oceanului şi priveşte, priveşte, priveşte. Şi, la un moment dat, vede corăbiile. Apoi, spune tuturor celorlalţi: acolo sunt corăbii. Şi pentru că toţi aveau încredere în el, au văzut şi ei, la rândul lor, corăbiile...

p.p.s. Cartea lui Al Gore, aici.