Există, totuşi, economii unde se manifestă presiuni inflaţioniste manifeste; este vorba, de exemplu, de ţări în Europa centrală şi de Răsărit. O creştere economică peste potenţial (o medie de peste 3,5%, aproape dublă faţă de media din zona euro - în România, o creştere probabilă în jur de 5,5% în acest an), exod de capital uman ce produce tensiuni pe piaţa muncii, explică inflaţia în creştere din Cehia, Polonia, România etc. În aceste economii apar semne de supraîncălzire, chiar dacă majoritatea lor înregistrează surplusuri de cont curent. România, din acest punct de vedere, pare singulară, având un deficit de cont curent ce se îndreaptă către 3% din PIB în 2017 (Cehia şi Ungaria au surplusuri, Polonia are un deficit irelevant).
 
În România, după şocul deflaţionist provocat de reducerea dramatică a TVA începând cu jumătatea lui 2015, un rol major în stimularea presiunilor inflaţioniste l-au avut politica bugetară şi cea de venituri; se adăugă aici creşterea unor preţuri administrate (la energie) şi, nu în cele din urmă, exodul de forţă de muncă ce pune presiune în sus pe costuri/salarii. De semnalat că nu creditarea a fost driver-ul principal al creşterii economice peste potenţial în ultimii ani. Stocul de credit în economie este mult inferior nivelului din 2008 (cca. 29% în prezent faţă de cca. 39% atunci) ca rezultat al dezintermedierii efectuate de mai multe bănci, în timp ce noile credite, deşi cresc semnificativ, nu au în ansamblu o viteză destabilizatoare (chiar dacă piaţa imobiliară prezintă semne de încălzire). Foarte bine este că de-euroizarea economiei avansează cu stocul de credite în lei trecând de 60% din total în prezent. Economia are un grad scăzut de monetizare; masa monetară în sens larg (M3) în PIB este în jur de 41%, cel mai scăzut nivel între ţările din regiune (în 2016, media în UE era peste 100% din PIB; în Polonia, cca. 68%; în Ungaria cca. 59%; în Cehia, cca 81%). Această situaţie complica sarcina băncii centrale de a gestiona lichiditatea întrucât intrări de bani externi (ex: fonduri europene) pot alimenta excesul de lichiditate pe pieţe. Aici găsim o raţiune pentru diferenţa nu mică între ratele de dobândă pe piaţa monetară locală şi rata de politica monetară a BNR.
 
Creşterea economică internă va încetini, probabil, în anul ce vine, ceea ce ar modera viteza de creştere a gap-ului (pozitiv) de producţie; este posibil şi ca presiunile inflaţioniste să nu fie atât de puternice precum sunt anticipate, prognozate acum – mai ales dacă impulsul fiscal îşi va reduce din intensitate prin controlul deficitului bugetar, iar politica veniturilor nu va mai plusa. Aceasta ar avea importanţă pentru deciziile de politica monetară ale BNR. Totodată, măsurile prudentiale pot fi utilizate pentru a modera dinamica creditării dacă devine periculoasă.

Unde creşterea economică este sensibil peste potenţial şi inflaţia are pasi alerţi, politica monetară nu are cum să fie impasibilă. În Cehia, de exemplu, s-a umblat la rata de politică monetară, care a fost urcată de la 0,05% la 0,25% recent - fiind departe, însă, de rata inflaţiei, ce ajunsese la 2,4% în iunie. Ai zice că este o situaţie favorabilă dacă se obţine spaţiu de manevră pentru vremuri mai învolburate. 
 
Dar întărirea politicii monetare, inclusiv în România, prezintă o dilemă majoră. Sunt, astfel, analize ce prevăd rate de politică monetară în jur de 3,5% la orizontul anului 2019 şi rate pe pieţele monetare locale nu departe de acel nivel. Este de meditat asupra acestei ipoteze şi asupra modelelor de prognoză utilizate în condiţiile în care este îndoielnic că BCE va duce rata sa de politica monetară la peste 0,50% în acelaşi interval. Este oare plauzibil ca, în cazul României, de pildă, diferenţialele de rate de politică şi pe pieţele monetare (în raport cu ratele BCE) să ajungă la 200-250 puncte de bază în doi ani? Cum ar fi mişcările de capital în căutarea de randamente superioare? Care ar fi efectele asupra cursurilor de schimb nominale şi reale, asupra conturilor externe? Să ne amintim ce s-a întâmplat în anii premergători crizei la noi şi în alte ţări din UE. Ai spune că s-a învăţat din criză şi că apetitul pentru risc s-a diminuat, că primele de risc ar modera intrări de capital, că diferenţialele de rate erau mult mai mari atunci. Dar sunt asemenea argumente suficiente pentru a înlătura dilema privind viteza şi amplitudinea de întărire a politicii monetare? 
 
Eficienţa reacţiei politicii monetare depinde de contextul general intern şi extern, de combinaţia de politici economice, de dinamică creditării. Şi este de admis că într-o economie deschisă mică (ce face parte din UE, unde mişcările de capital între state sunt libere), politica monetară nu poate contrabalansa cu eficienţa dorită un dezechilibru major al bugetului public; efecte perverse s-ar manifesta. O forţare a echilibrării economiei prin politica monetară o poate duce mult sub optim, către zona randamentelor negative. De aceea, corecţiile de politică bugetară trebuie să îndrepte, esenţialmente, un derapaj important al acesteia. Reacţia de politică monetară se cuvine, deci, să fie calibrată cu atenţie, întărirea politicii monetare trebuie dozată cu grijă. În economia autohtonă, BNR poate folosi îngustarea coridorului din jurul ratei de politică în modificarea stance-ului politicii sale monetare.

Dacă inflaţia va creşte în ţările din Europa centrală şi de Răsărit semnificativ peste nivelul de cca. 2% (în România, rata inflaţiei este în creştere şi este posibil să ajungă la cca. 2% la finele lui 2017), băncile centrale vor reacţiona. Dareste de prezumat că reacţiile vor fi foarte precaute, având în vedere contextul schiţat mai sus, conduita probabilă a BCE, mefienţa faţă de mişcări de capital destabilizatoare, faţă de diferenţiale de dobânzi excesive (cu impact asupra cursurilor de schimb). 
 
Acolo unde mix-ul de politici este o problemă, este necesar că povara reechilibrării economiei să nu fie exclusiv în sarcina politicii monetare.
 
P.S. Sunt posibile operaţiuni de relaxare cantitativă (QEs), aşa cum au fost practicate în SUA şi zona euro, în economii emergente. Câteva observaţii se impun în acest sens. QEs sunt, în esenţă, emisiuni de bază monetară ale băncii centrale, contra active financiare însoţite de garanţii (colaterale). Numai băncile centrale ce emit monedă de rezervă îşi permit asemenea operaţiuni fără probleme (sunt o extensie, practic, a funcţiei de împrumutător de ultimă instanţă); între economiile emergente, poate numai Cehia ar putea practica QEs în accepţia cunoscută, această ţară fiind mai degrabă asemuibilă Suediei şi Danemarcei. Există linii de finanţare specială (pentru IMM-uri) încercate în Ungaria şi Polonia, dar acelea nu sunt operaţiuni QEs propriu-zise. Când pieţele îngheaţă (cum s-a întâmplat la finele 2008-început 2009), constrângerea valutară este precumpănitoare şi QEs nu sunt practicabile fără riscul de a pune presiune mare pe cursul de schimb (să ne amintim că România, în 2009, nu a injectat masiv lei în piaţă, fiind nevoită să recurgă la asistenţă externă).