Pledoarie pentru evaziunea fiscală

„Ce este evaziunea fiscală? Ea este cea mai des întâlnită metodă de luptă a cetăţenilor şi actorilor economici împotriva statelor”

Un astfel de titlu nu ar putea decât să surprindă neplăcut pe toată lumea, deoarece este acceptat unanim că evaziunea fiscală este rea şi că nu îşi are locul într-o lume în care statul şi economia funcţioneaza bine articulate şi în cooperare eficace. Dar oare evaziunea fiscală apare din neant, fiind doar un simptom al lăcomiei unor oameni?

Cred că răspunsul la această întrebare trebuie mai întîi să sublinieze că este un fenomen interesant, care are conexiuni în multe sfere ale activităţii economice.  

Ce este de fapt evaziunea? Ea este o modalitate de acţiune a unei persoane împotriva unei cauze care îi afectează interesele.

Concret, o persoană nemulţumită are doar patru opţiuni: a fugi de ameninţare; a o înfrunta direct, a o accepta parţial, sau a căuta metode a se feri de acţiunea ei. Ultima este de fapt mişcare evazivă, prin care cineva caută să respecte acţiunea ameninţării, fără însă a fi afectat de ea.

Dintre toate aceste metode, ea presupune întodeauna cea mai mare inteligenţă, deoarece presupune ca cel ce face mişcarea de evaziune să nu mănânce nici usturoi, nici gura să nu-i miroasă, ceea ce nu e foarte uşor de făcut întotdeauna. A te opune direct nu înseamnă o victorie garantată, ceea ce este echivalent uneori în final fie cu fuga din faţa adversarului, fie cu pierderi prea mari şi o victorie a la Phyrrus.

Ce este evaziunea fiscală? Ea este cea mai des întâlnită metodă de luptă a cetăţenilor şi actorilor economici împotriva statelor, deoarece contribuţiile fiscale sunt percepute din ce în ce mai mult drept forme ale exploatării fiscale din partea statelor, contra propriilor resortisanţi.

Definiţiile evaziunii fiscale sunt mai multe, fiecare cititor poate să găsească câteva. Ceea ce este de reţinut este o diferenţă: o parte a evaziunii constă în ascunderea adevărului şi deci evitarea plăţii contribuţiilor fiscale, iar cealaltă parte presupune folosirea diferitelor norme juridice pentru a putea să încadrezi în dispoziţii legale mai favorabile un bun sau o activitate.

Prima formă este frauda fiscală, a doua mai poartă numele de „evaziune fiscală legală”, deoarece anumite dispoziţii ale legislaţiei fiscale pot fi neclare, incomplete sau chiar în desuetudine, ceea ce facilitează diferiţilor actori economici şi persoanelor nevoite să suporte povara fiscală a unei ţări o anumită conduită fiscală. În acest al doilea caz rolul cunoscătorilor dreptului devine deosebit de important, şi tocmai de aceea sunt foarte bine remuneraţi practicienii acestei ramuri a ştiinţei – a te salva dintr-o dată de plata multor procente de impozite se face folosind creierul iar acesta trebuie să fie recunoscut şi remunerat.

Există totuşi o întrebare: poate fi limitată sau controlată într-o manieră suficient de importantă evaziunea fiscală?

De ce această întrebare, care nu este deloc naivă sau fără răspuns? Pentru că orice om responsabil, şi cu atât mai puţin un guvern responsabil – dacă mai există aşa ceva în sec. XXI – trebuie să o aibă pe agenda zilnică.

Mai la sud, pe la grecii cei degrabă cheltuitori din banul statului – fără a pune însă la loc sumele cheltuite – pe orice meniu scrie, obligatoriu, că dacă nu ţi se aduce bon fiscal, clientul poate considera consumaţia gratuită – e drept, nu şi chelnerul. Şi atunci, ne gândim: faţă de cine trebuie să ne simţim mai responsabili, faţă de partenerii contractuali, sau faţă de societatea în care trăim şi care se menţine şi prin banii pe care fiecare din noi îi plătim sub forma impozitelor şi taxelor?

Aici, răspunsul este destul de uşor de imaginat, fiind indus cititorului: faţă de ambele subiecte! Şi, totuşi, dacă de partenerii contractuali scăpăm mai greu, de societate putem să o facem, căutând să evităm plata diferitelor contribuţii fiscale şi, mai ales, încercând inclusiv să plecăm din ţara ce nu ne place, fie cu totul, fie sub forma declarării unui sediu social al firmei pe care o înfiinţăm într-un loc mult mai prietenos.

De aceea, se pune întrebarea: chiar nu vor oamenii să plătească taxele, sau nu doresc să plătească de la un anumit cuantum al lor în sus? Răspunsul logic este că dimensiunea cotei de impozitare determină o bună parte din satisfacţia socială, deoarece, după cum spunea o anecdotă, fiecare barbat este îngrijorat de cheltuielile soţiei şi ale guvernului, numai că are curaj să le critice doar pe cele din urmă.

În urmă cu mai mulţi ani, discutând cu câţiva oameni de afaceri de o anumită anvergură, subiectele de discuţie au alunecat în cele din urmă spre panta cotei de impozitare, care nu mulţumea pe nici unul dintre ei. Argumentele erau invariabile: oricât de mult şi-ar dori să plătească toatele contribuţiile datorate, nesiguranţa climatului economic şi a politicii fiscale a statului nu le ofereau multe şanse de dezvoltare, iar în această situaţie singura soluţie folosită pentru a acumula capital era evaziunea fiscală.

De asemenea, ei acuzau şi faptul că predictibilitatea în sistemul fiscal lipsea – o schimbare de ministru putea însemna multe probleme noi, chiar dacă din 2003 s-au adoptat Codul fiscal şi Codul de procedură fiscală. Din păcate, mediul politic de la noi, aproape complet analfabet în ceea ce înseamnă competiţia directă, corectă şi deschisă nu înţelege că un grad mai mare de predictibilitate înseamnă şi un grad mai mare de siguranţă în ceea ce priveşte politicile de dezvoltare ale firmelor, nevoite să supravieţuiască de multe ori într-un context bancar destul de dificil, dacă nu aproape ostil.

Evaziunea apare doar din momentul în care un subiect al dreptului fiscal va considera că în raport de veniturile sale, pretenţiile statului sau ale instituţiilor ce reprezintă colectivitatea locală sunt prea mari.

Dacă nu va avea de ales, va plăti tot şi va cauta să limiteze activitatea care a făcut să îi aducă această vulnerabilitate fiscală, iar dacă va dori să continue, fiind totuşi nemulţumit de cuantumul acestor contribuţii financiare, atunci va începe să ascundă o parte a operaţiunilor întreprinse. În acest sens fie se va folosi de cadrul legal în vigoare – dacă îl cunoaşte sau avocaţii săi îl pot sprijini în acest sens, ori va ascunde pur şi simplu ceea ce consideră că nu trebuie declarat.

Nu trebuie să vedem în această conduită un eroism, dar nici o formă de crimă majoră – ea reprezintă o modalitate de creştere a profitului sau de asigurare a unui minim al acestuia. Nu este nevoie de filozofie, nu toţi oamenii sunt buni de la natură, trebuie să înţelegem că nu au altă soluţie uneori.

Concret, niciun om nu îşi doreşte să tremure tot timpul, gândindu-se că un control al fiscului l-ar putea descoperi cu încălcările sale privind legislaţia fiscală – nici nervii, nici banii nu şi-i doreşte sacrificaţi pe altarul propsperităţii sale. El va prefera întodeauna să plătească contribuţii fiscale mai mici la timp, şi nu va comenta dacă acestea îi respectă o aşteptare rezonabilă.

Ce dorim să spunem prin aceasta? Ca orice om ajuns la maturitate ştie foarte bine că un stat funcţionează şi cu bani, iar aceştia provin din impozite şi taxe, iar nu din tipărirea de monedă fără acoperire economică – cel mai rău lucru care se poate întâmpla în vreme de pace.

De aceea, el va înţelege că trebuie să plătească anumite sume, dar nu va accepta două lucruri: fie să plătească taxe prea mari raportat la circulaţia sa monetară zilnică, fie să plătească discriminat negativ – mai concret, să plătească mai mult decât un alt agent economic care desfăşoară aceeaşi activitate.

În prima situaţie, trebuie ca guvernul să înceapă să gândească: oare nu cumva mărind impozitele, omorâm gâsca cu ouă de aur?

Guvernele trebuie să înţeleagă că alegerile se câştigă în general cu promisiuni electorale ce au ca obiect activitatea ministerelor responsabile cu munca şi protecţia socială – se promit locuri de muncă şi ajutoare sociale – şi se pierd cu fapte din sfera de activitate a ministerelui de finanţe, de obicei prin mărirea de impozite. 

Da, este frumos să promiţi şi să oferi ajutoare sociale, dar cineva trebuie să le plătească – contribuabilii – şi altcineva să le încaseze – agenţii fiscali din teritoriu. În acelaşi timp, dacă aceşti contribuabili nu doresc să plătească prea mult statului sub formă de impozite, fie îşi vor muta domiciliul fiscal în altă ţară, fie îşi vor reduce activitatea economică, ceea ce duce la pierderea de locuri de muncă, deci, la nevoie a de creşte sumele destinate ajutoarelor sociale pentru noii şomeri.

Această balanţă este fină, iar ea se poate rupe foarte uşor, deoarece o putere politică incompetentă, coroborată cu o administraţie puţin performantă nu va putea să perceapă momentul în care fragilul acord între cei ce plătesc şi cei ce percep impozite se distruge.

Tendinţa aceasta prostească de a crede că societatea se „ţine” cu drepturi care sunt oferite şi plătite de către stat, iar nu cu muncă corectă, performantă şi îndârjită, nu duce o societate decât spre prăbuşire: fără echivoc şi fără speranţă. De aceea, guvernul trebuie să înţeleagă ca cele mai multe drepturi le au cei care muncesc – deoarece ei sunt cea mai activă categorie de cetăţeni, iar nu cei care tot întreabă dacă posmagul este muiat.

În a doua ipoteză oferită anterior, discriminarea negativă are la bază faptul că unii contribuali par a fi sau chiar sunt protejaţi de organele fiscale – sau de anumiţi conducători ai acestora. Legea este generală şi impersonală şi trebuie să se aplice în egală măsură fiecăruia, dar se întâmplă prin practică că lucrurile să fie puţin diferite.

La un nivel mai mic, se întâmplă ca şefii locali să ofere clemenţă diferiţilor contribuabili. Acest lucru se află repede, iar rezultatul direct este o stare de nemulţumire generală, care va duce ori la creşterea corupţiei – pentru extinderea numărului celor favorizaţi – ori la creşterea evaziunii fiscale, sau la augmentarea amândurora.

La nivel macro, regăsim marii contribuabili, care îşi permit nu doar să plătească anumite impozite cum şi când doresc – Petrom fiind un exemplu în materie, în ciuda propagandei pe care o fac în mass-media – ci şi să negocieze sau chiar să şantajeze statul, în virtutea puterii economice proprii. Aici parţial marile companii au dreptate – când toate ţările concurează între ele pentru atragerea marilor investitori nu este favorabilă o legislaţie fiscală înrobitoare, dar nici sluj în faţa acestora nu trebuie făcut.

Mai trebuie prezentat un aspect: există industrii în care evaziunea fiscală este mare, tocmai prin faptul că marfa produsă se vinde. Astfel, în România – dar şi în alte ţări – alcoolul produce în permanenţă noi evazionişti, pe de-o parte consecinţă a măririi impozitelor, pe de altă parte, şi din faptul că există mereu consumatori gata să plătească sume mai mici pentru aceste produse etilice. Din când în când, diferite ştiri preciează că evaziunea în domeniu atinge milioane de euro / producător, ceea ce nu încurajează optimismul. Totuşi, evaziunea este aici consecinţa unor cote mari de impozitare, deoarece şi alcoolicii sunt vizaţi de guvern, acesta mizând pe dependenţa lor de spirtoase, ştiind doar: qui a bu, boira!

Există industrii în care evaziunea fiscală este mare, tocmai prin faptul că marfa produsă se vinde.

Şi totuşi, ce ar trebui să reţinem, în caz că mâine o cădere de guvern ne-ar aduce pe oricare dintre noi în poziţia de vistiernic al ţării?

Mai întâi, că nu trebuie să gândim pe termen scurt. Astfel, deşi momentele dificile în viaţa unui stat nu sunt puţine, soarele va răsări în fiecare zi şi o abordare panicardă măreşte pierderile. De aceea, este necesară o strategie coerentă, pe termen lung – nimeni nu are de pierdut dacă aceasta există şi mai ales este aplicată, cu doar foarte mici şi punctuale corecţii.

Predictibilitatea ajută toţi actorii circuitului economic – publici şi privaţi – să reuşească mai bine, deoarece pot să ăşi adapteze mai bine planurile de dezvoltare, având astfel şi o mai mare uşurinţă în raport de creditorii lor, care de regulă sunt bănci.

Mai apoi este cuantumul şi numărul impozitelor. Simplificarea procedurilor fiscale, coroborate cu eliminarea multor impozite care nu au încasări conform estimărilor duce de fapt la invitarea deschisă a mai multor actori economici să investească în acel teritoriu prietenos. Iar investiţiile aduc locuri de muncă, ceea ce duce mai departe la creşterea puterii economice a statului şi implicit la creşterea numărului de voturi pentru partidul de guvernământ.

Ori, când statul nu înţelege aceste două reguli minime, ar trebui să îl înţelegem mai bine pe contribuabil. Respectarea legii ori este una pentru toţi, ori creează complicaţii mari prin aplicarea defectuoasă. Contribuabilul este totuşi singur, în faţa forţei unui stat, şi rezistă cu greu, dar îşi poate schimba domiciliul fiscal: şi atunci, cui prodest?

Statul exercită rolul activ în ceea ce priveşte conducerea societăţii, dar pentru asta nu trebuie să folosească doar bocancii – pantofii de balet sunt mai buni pentru a crea încrederea societăţii. Cel care poate mai mult, dar alege conştient să facă mai puţin va câştiga întotdeauna respectul tututor.

Nimeni nu vrea conştient să încalcele normele legale, dar uneori situaţia parcă înclină în acest sens deloc nobil. Chiar dacă legea se impune prin frică, este totuşi necesar ca legile să fie executate de bună voie, cu atât mai mult cele din zona dreptului fiscal.

Rămâne deci contribuabilului să-i amintim o frază din cursul de drept civil al lui Constantin Hamangiu, fost ministru al Justiţiei în perioada interbelică: „Când statul prin măsurile sale se dovedeşte a fi principalul obstacol în calea propăşirii cetăţenilor săi, aceştia au tot deptul să-l fraudeze”.

Chiar dacă legea se impune prin frică, este totuşi necesar ca legile să fie executate de bună voie, cu atât mai mult cele din zona dreptului fiscal.

Mă întreb totuşi dacă această frază nu ar trebui să se regăsească totuşi în fiecare birou al demnitarilor şi funcţionarilor publici. Şi, de ce nu, poate ar merita tatuat pe fruntea celor ce lucrează în guvern şi ministerul de Finanţe, deoarece politica statului nu înseamnă să iei cu 10 mâini, ci să ajuţi fiecare om să crească atât de mult, încât să se lase el conştient şi de bunăvoie jupuit.

În fond, dacă secolul XX a adus cu sine estetica urâtului, de ce nu ar aduce secolul XXI estetica politicii de stat – până la stratul de bază, respectiv cel epitelial?