Marea Neagră, aliatul plin de surprize al românilor!

S-a spus de mai multe ori în ultimul secol că Marea Neagră este, în fapt, cel mai fidel aliat al românilor. Istoria, ba chiar şi geografia, în dese rânduri au confirmat această teorie. Şi în ambele războaie mondiale, şi în perioada interbelică, şi în anii comunismului, şi după.

Dincolo de istorie şi de importanţa sa geostrategică, Marea Neagră s-a dovedit plină de surprize. Şi nu vorbim aici despre zecile de generaţii care şi-au jurat iubire veşnică la Pontul Euxin şi nici despre zăcămintele de gaze naturale, ba chiar şi de ţiţei cu care ne tot ameninţă, mai în glumă, mai în serios, câteva dintre cele mai reputate companii petroliere din lume venite în această zonă a lumii în căutarea petrodolarilor.  

Una peste alta, Marea Neagră a devenit în ultimele două decenii principalul nod de legătura a livrărilor de ţiţei sau gaze din Rusia, Kazahstan, Azerbaidjan sau Iran. Dacă cea din urmă, Iranul,  a avut de suferit din cauza emborgoului impus preţ de câţiva ani buni, după evenimentele de la 9 septembrie 2001 din SUA si ridicat abia în 2016, Rusia şi-a redus livrările în regiune ca urmare a înţelegerii cu Organizaţia Ţărilor Exportatoare de Petrol (OPEC), dar şi pe fundalul reducerii prezenţei sale în regiune, preferând să schimbe cursul transferului livrărilor de ţiţei din Marea Neagră către Marea Baltică. Două dintre ţările deprinse în 1991 din fosta Uniune Sovietică, Kazahstan şi Azerbaidjan au continuat însă în mod activ să-şi facă simţită prezenţa, ba chiar să-şi extindă activităţile şi prezenţa în regiunea Mării Negre.

Poate tocmai de aceea nu a fost deloc o surpriză atunci când, în 2007, Compania Naţională de Petrol şi Gaze - KazMunayGas din Kazahstan a cumpărat Rompetrol şi a investit, de atunci încoace, circa 2 miliarde de dolari în modernizarea rafinăriilor şi extinderea reţelei de benzinării. Pe lângă aceasta, o uriaşă investiţie a fost şi crearea Midia Maritime Terminal, care include pe lângă cele şapte dane din Portul Midia, şi un ultramodern terminal offshore, aflat la circa nouă kilometri de ţărm, în Marea Neagră. Volumul de ţiţei transferat către rafinăria Petromidia de acest terminal a însemnat peste 35 milioane de tone, de la punerea sa în funcţiune, în 2009, şi până la începutul acestei toamne.

România, platformă regională de procesare  a ţiţeiului

Iar succesul kazahilor nu a trecut neobservat. După doar un deceniu, KazMunayGas a primit o ofertă mai mult decât tentantă de a crea împreună cu compania chineză CEFC China Energy Company un parteneriat strategic pentru dezvoltarea prezenţei celor două companii în regiunea Mării Negre şi în Europa.

Acest parteneriat vizează tranformarea KMG International (KMGI, fostul Grup Rompetrol) într-o platformă de dezvoltare a celor două, un prim pas fiind transferul de către KMG a 51% din acţiunile deţinute la KMGI către CEFC. Tranzacţia a fost aprobată de autorităţile române şi urmează să se finalizeze în perioada următoare.

Nu trebuie uitat însă nici amănuntul conform căruia România deţine şi o infrastructură bună pentru recepţia ţiţeiului din zona Mării Neagre (vezi Oil Terminal sau Midia Marine Terminal), dar şi pentru transferul acestuia atât la nivel naţional, către rafinăriile din Romănia (cum sunt Petrobrazi Ploieşti, Petrotel Ploieşti, Petromidia Năvodari), precum şi către rafinării sau companii interesate din regiune. Această realitate ar puteea transforma ţara noastră într-o platformă de procesare a ţiţeiului la nivel regional. Şi asta în ciuda faptului că azi sistemul naţional de transport al ţiţeiului prin conducte (cu o lungime totală de 3.800 km ce traversează 24 de judeţe din România) este folosit la doar o treime din capacitatea de altădată, ca urmare a reducerii activităţilor desfăşurate de operatorii din industria de petrol din România: în 1990 erau operaţionale zece rafinării, în timp ce 27 de ani mai târziu mai sunt funcţionale doar trei unităţi.