Linia directoare este dată de cifrele din următorul tabel, rotunjite pentru a permite o privire de ansamblu.

În paranteze, procente din PIB.

Buget General Consolidat                                                                                  miliarde lei

 

PIB

Venituri

Cheltuieli

Deficit

2016

759

224 (29,5%)

242

18 (2,41%)

2017 proiect PSD

815 (7,5%-crestere PIB nominal, 5,2% creştere reală)

255 (31,2%)

279

24 (2,96%)

2017 estimare realistă

800 (5,5%-crestere PIB nominal, 4% creştere reală)

240 (30%)

279

39 (4,87%)

Ce frapează în primul rând. Creşterea de 7,5% a PIB nominal în 2017 comparativ cu anul 2016. O creştere de 7,5 % a PIB nominal duce la creştere economică – adică o creştere de PIB real – de 5,2 %.

Diferenţa este dată de prognoza – la rândul său optimistă – a ratei inflaţiei pe anul 2017. Această creştere importantă ar trebui să funcţioneze mulţi ani la rând, pentru ca măririle de salarii şi venituri să nu fie retrase la un moment dat, din lipsă de resurse. Cine poate garanta că aşa se va întâmpla?

O estimare mai realistă este dată în tabel, pe al treilea rând. O creştere mai probabilă a PIB nominal de 5,5% ar conduce la o creştere economică reală de 4% (păstrând prognoza de inflaţie de 1,5 %), un grad de colectare la buget de 30% (în 2016 a fost de 29,5%), cheltuielile fiind menţinute cele din proiectul PSD, şi toate aceste date conduc la un deficit bugetar de cel puţin 4,87% din PIB, mult peste pragul de 3% stabilit de tratatele europene la care România este parte.

Iată şi opinia Consiliului fiscal:

„Evaluarea preliminară a Consiliului Fiscal indică o potenţială supraevaluare a veniturilor bugetare, concomitent cu o probabilă subevaluare a cheltuielilor curente, ceea ce este de natură să încline puternic balanţa riscurilor în sensul înregistrării în execuţie a unui deficit mai mare decât cel proiectat în lipsa unor măsuri corective”

Care va fi reacţia Comisiei Europene la această situaţie care nu mai respectă Tratatele semnate de România?

Un proiect de buget nu se face cu „wishful thinking”, confundarea dorinţelor cu realitatea. Se face cu precauţie, cu marje de siguranţă, pentru a face faţă şi unor evenimente neprevăzute. În anii de creştere economică ar trebui să adâncim reformele structurale, să creştem investiţiile, nu să aruncăm banii în consum.

Rezultatele mai modeste în 2016, la capitolul încasări, îşi au explicaţia în plafonarea eficienţei unei economii bazate pe consum. Şi-a atins maximul, şi acum urmează declinul, dacă rămânem doar în paradigma aceasta de creştere.

Mulţi politicieni si comentatori (printre care C.A.P. Tăriceanu), afirmă că deficitele mai mari nu constituie o problemă pentru România, că alte ţări aşa procedează. Jonglează cu deficite mari. Două sunt obiecţiile faţă de această teorie.

Economia românească nu este una robustă şi sigură, aşa cum sunt economiile ţărilor care au deficite mari, şi care-şi permit să acopere deficitele prin împrumuturi la costuri mici şi stabile.

Pe de altă parte, oricât de puternică ar fi o economie, pe termen lung un deficit bugetar mare o afectează negativ. Statul trebuie să se împrumute masiv pe pieţe, la dobânzi din ce în ce mai mari, pe măsură ce riscul perceput de investitori creşte. Mai devreme sau mai târziu, statul trebuie să procedeze la corecţii ale cheltuielilor şi veniturilor sale (adică creşteri de venituri şi scăderi de cheltuieli), corecţii care sunt dureroase pe termen scurt.

Creditorii internaţionali, care s-au „fript” odată cu Grecia, sunt mult mai prudenţi şi circumspecţi când acordă credite. Am trăit pe pielea noastră acest adevăr în 2010, când România devenise nefinanţabilă, în risc de a nu mai putea achita pensiile şi salariile bugetare.

În al doilea rând, este etic şi moral ca urmaşii noştri să plătească ce mâncăm noi? Dacă ar fi fost vorba de investiţii în infrastructură, autostrăzi, irigaţii, căi ferate, modernizarea comunelor şi drumurilor din rural etc., atunci n-ar fi fost o problemă. Ar fi beneficiat şi urmaşii noştri de aceste investiţii pe care le-ar fi plătit şi ei, prin restituirea împrumuturilor.

Dar să restituie urmaşii noştri împrumuturile pe care le facem pentru mâncare, maşini şi telefoane scumpe, aparatură performantă, nu este corect, şi pentru că nu i-a întrebat nimeni dacă sunt de acord.

În plus, fără investiţii, fără locuri de muncă, fără producţie de mărfuri şi servicii vandabile şi cu valoare adăugată mare, nu putem avea o creştere economică sustenabilă.

În concluzie

Previziunile evoluţiei economiei româneşti sunt sumbre. Estimările proiectului de buget sunt utopice, dacă nu chiar fantasmagorice, şi ne-ar putea duce într-o criză similară celei din 2010.

Ca să nu mai vorbim de riscurile aduse de contextul european şi mondial, zdruncinat de Brexit, de viitoarele alegeri din Franţa şi Germania, de noua administraţie din America, care agravează şi mai mult perspectiva economică.

Problema este că de plătit plătim toţi incapacitatea actualei puteri de a înţelege legile economice.