Teatru online

Putem să facem oricât de multe dezbateri am dori, putem să organizăm la nesfârşit anchete pe care să le intitulăm savant sau, mai degrabă, ipocrit “proiecte de cercetare”, teatrul on line înseamnă o realitate şi ar putea să reprezinte o şansă de salvare. Iată de ce voi continua să mă ocup de ceea ce ne pun la dispoziţie în aceste zile de restrişte instituţiile noastre de spectacol

1. Profesionist

Nu ştiu să spun, am pierdut şirul, de câte ori şi unde a montat regizorul Marius Oltean spectacolul cu piesa “Zbor deasupra unui cuib de cuci”, scrisă de Dale Waserman, fundamentându-şi scrierea pe romanul omonim al lu Ken Kessey.

Ştiu doar că spectacolul de la Teatrul “Regina Maria” din Oradea, realizat în stagiunea 2011-2012 şi difuzat on line, a fost a treia încercare. După cea princeps de la Naţionalul din Cluj-Napoca şi după cea de la Teatrul Naţional ‘’Vasile Alecsandri” din Iaşi.

Nu am văzut montarea ieşeană, am urmărit-o, în schimb, pe cea de la Cluj. În datele lui esenţiale, spectacolul orădean seamănă teribil cu cel de la Cluj. E elaborat în cheia realismului metaforic (semnificativă în acest sens scena morţii), urmăreşte deghizarea morţii prin cuvinte dulcege, rostite catifelat. Intenţionează o meditaţie, dar şi o pătrundere în anatomia răului. Regizorul procedează la o demontare a mecanismelor maşinăriei sociale care vede în individ doar o entitate, un obiect ale cărui atitudini rebele se impun urgent anihilate. Metaforizarea a dobândit în spectacolul de la Oradea o formă ceva mai pronunţată. De aici recursul la fragmente din Dunărea albastră sau Voci de primăvară. Nu exclud nici faptul ca Marius Oltean să fi avut în vedere chiar o anume cinematografizare a spectacolului. Problema constă în faptul că, uneori, se cam face abstracţie de simţul măsurii, muzica e în exces,  fiecare scenă e copilăreşte delimitată de inserturi muzicale. Sunt marcate, ca la şcoală, momentele subiectului, iar punctul cuminant şi deznodământul ajung chiar să fie subliniate cu creion roşu intens.

Unde marchează cu adevărat regizorul e capitolul lucrul cu actorii. Lui Richard Balint, rolul McMurphy îi vine perfect La fel cum stau lucrurile cu Ioana Dragoş Gajdo. Numai că sunt detalii de voce, de gest, de mers, de mişcare în spaţiu, variabile în funcţie de rezultatele confruntărilor cu McMurphy ce trebuiau avute în vedere. Detalii pe care actriţa le-a pus la punct cu minuţie. De remarcat evoluţia în rolul Billy Babbit, a, pe atunci, foarte tânărului Ciprian Ciuciu.  Ca şi revenirea de formă prin care s-a făcut remarcat Ion Ruscuţ, interpretul Indianului.

Petre Ghimbăşan, Pavel Sîrghi, Sebastian Lupu, Alexandru Rusu, regretatul Ion Abrudan, Eugen Ţugulea, dar şi Alina Leonte, Anca Sigmirean, Mihaela Gherdan, Sorin Ionescu, George Voinese, Andrian Locovei au primit roluri în genul celor cu care sunt familiarizaţi. Le-au rezolvat fără probleme, dar şi fără căderea în manierizare.

Zbor deasupra unui cuib de cuci a fost ceea ce se cheamă o montare profesionistă (aşa e şi scenografia Oanei Cernea), medie, fără surprize. Revăzând-o, dincolo de calitatea tehnică, am avut sentimnetul că nu am trăit degeaba trei ore din viaţă.

Teatrul Regina Maria din Oradea- ZBOR DEASUPRA UNUI CUIB DE CUCI  de Dale Waserman după romanul omonim al lui Ken Kessey

Traducerea: Andrei Băleanu

Regia şi ilustraţia muzicală: Marius Oltean

Scenografia: Marius Oltean

McMurphy: Richard Balint
Sora Ratched: Ioana Dragoş Gajdo
Billy Bibbit: Ciprian Ciuciu
Dale Harding: Petre Ghimbăşan
Charles Cheswick: Pavel Sîrghi
Martini: Sebastian Lupu
Scanlon: Ion Abrudan
Şeful Bromden: Ion Ruscuţ
Dr. Spivey: Eugen Ţugulea
Sora Flinn: Anca Sigmirean
Candy Starr: Alina Leonte
Sandra: Mihaela Gherdan
Infirmierul Warren: Sorin Ionescu
Infirmierul Williams: George Voinese
Rukley: Andrian Locovei
Ellis: Alexandru Rusu

Data difuzării on line: 28 martie 2020

2. Şi aşa mai departe, şi aşa mai departe...

În 2015, când am văzut la Teatrul ‘’Fani Tardini’’ spectacolul cu piesa ‘’Căsătoria ‘’, nu mai fusesem de multă vreme la Galaţi. Ultima oară am ajuns acolo în toamna anului 2009, doar pentru câteva ore, exact atâtea câte mi-au fost necesare pentru o lansare scurtă a cărţii dedicate actorului Ion Caramitru.

Cu un an înainte, tot cu prilejul unei lansări, cea a volumului despre Gina Patrichi, actriţă ale cărei începuturi artistice sunt legate de Teatrul din Galaţi, am izbutit să văd două spectacole găzduite de Festivalul anual dedicat comediei, dar care, în acel moment şi în acele condiţii, nu mi s-a părut a fi avut nimic vesel. Am dat piept cu o atmosferă îngheţată, am resimţit o relaţie tensionată, deloc de colaborare, între actori şi directorul din acel moment. Am găsit o sală departe de a fi plină, în pofida faptului că, de obicei, cu ocazia unui festival, lumea uită de griji şi îşi aminteşte drumul spre teatru. Am ascultat câteva explicaţii firave despre greutăţile economice şi financiare cu care se confruntă oamenii după ce praful şi pulberea s-a ales din industrializarea socialistă, greutăţi ce se reflectă şi în relaţia dintre gălăţeni şi ceea ce se întâmpla la acea vreme pe scena Teatrului „Fani Tardini”. Sau, mai curând, nu prea se mai întâmpla.

Cum spuneam martie 2015 am ajuns din nou la Galaţi. Oraşul mi s-a părut a fi dobândit un aspect mult mai prietenos decât cel din urmă cu cinci ani. Nu ştiu dacă din 2010 şi până atunci, ori de atunci şi până astăzi problemele vieţii de zi cu zi din „oraşul de la Dunăre”, cântat impetuos în vremea copilăriei mele de Alexandru Jula şi Ionel Miron, s-au rezolvat. Oricum, soarta Sidex-ului nu mai ţine prima pagină a ziarelor.

 Cu siguranţă, însă, mult schimbat în bine e Teatrul. Renovat, curat, primitor. Ceva e evident altfel decât în 2010. Începând de la faptul că sala este îndeobşte plină . A început operaţiunea de de reîmprietenire a gălăţenilor cu teatrul Cristian Gheorghe, pe vremea când a fost director, o continuă azi Florin Toma. Şi el actor.

 Îmi amintesc că înainte de începerea reprezentaţiei, am primit un caiet de sală bun, documentat, cu multă informaţi, profesionist alcătuit de Mona Sandu. Şi azi, Mona Sandu e la fel de conştiincioasă.  În scurta discuţie avută după căderea cortinei cu directorul  din acea vreme al instituţei, actorul Cristian Gheorghe, ce de abia se demachiase după ce îl jucase pe Ivan Vasilievici Lamov, acesta a apucat să îmi spună că ţine ca producţiile Teatrului să dispună de astfel de caiete pe care nu le socoteşte defel a fi o investiţie inutilă. Dar că, înainte de orice, doreşte să aibă pe afiş spectacole bune. Aceleaşi lucruri le face acum Florin Toma.

Cerere în căsătorie mi s-a părut în 2015 un astfel de spectacol bun. Cu idee regizorală, cu haz, cu un excelent crescendo comic. Era montat de bucureşteanul Felix Alexa care aici, la Galaţi, şi-a regăsit forma şi apetitul pentru comedie, aşa cum erau ele pe vremea când în repertoriul Teatrului Naţional din Bucureşti figurau Nunta lui Krecinski şi Jocul dragostei şi al întâmplării, ambele purtând aceeaşi semnătură regizorală. Bun mi s-a părut Cerere în căsătorie şi acum, când l-am revăzut on line.

Reprezentaţia începe pe ritmurile Bolero-ului lui Ravel şi continuă pe cele ale uneia din multele pagini celebre din Peer Gynt de Grieg. Are ritm, nerv, chiar o anumită muzicalitate interioară. E de un comic îmbelşugat, inventiv, arareori repetitiv. Urmărindu-l, înţelegi mai bine de ce teoreticienii şi istoricii teatrului îl socotesc pe Cehov nu doar unul dintre marii înnoitori ai literaturii dramatice universale, ci şi un precursor al absurdului. Chiar dacă Cerere în căsătorie, scrisă în 1888 -1889 nu face parte din ceea ce aceiaşi cercetători socotesc a fi „dramaturgia cehoviană” propriu-zisă.

 În viziunea lui Felix Alexa, Cerere în căsătorie e o poveste neterminată, o poveste cu final deschis despre trei oameni cu o anumită stare materială. Despre doi tineri gata-gata să se căsătorească, ba pentru că sunt somaţi de vârstă să o facă, ba deoarece chiar se plac. Numai că mariajul lor este blocat fie de timiditatea bolnăvicioasă a băiatului, excelent jucată de Cristian Gheorghe, fie de impetuozitatea fetei, riguros gradată de interpretarea Petronelei Buda, fie de disputele violente pe proprietate şi pe întâietate. Dispute la amplificarea cărora contribuie Stepan Stepanovici Ciubokov, al cărui rol i-a fost inspirat încredinţat lui Lucian Pînzaru.

Mecanismul perfectării şi desăvârşirii nunţii se gripează pe neaşteptate, opunându-i-se sistematic acel şi aşa mai departe, şi aşa mai departe, obsedant repetat de Ciubokov. Care la un moment dat iese din joc, înţelegând cum vor sta lucrurile pe mai departe, dacă se va ajunge până acolo.

Scenografa Andrada Chiriac a adus pe scenă paie, multe paie, munţi de paie. Iar munţii în cauză se transformă în locuri de refugiu pentru Ivan Vasilievici în faţa reacţiilor categorice de viitoare nevastă îndărătnică ale celei pe care a venit să o ceară în căsătorie. Prezenţa iepuraşilor vii, mângâiaţi în momentele de respiro de toţi cei trei protagonişti să fie oare semnul optimist că, odată şi odată, după săvârşirea căsătoriei, Natalia Stepanovna va fi la rându-i îmblânzită?

Teatrul Dramatic Fani Tardini din Galaţi-

CERERE ÎN CĂSĂTORIE de A. P. Cehov

Traducerea: Maşa Dinescu

 Regia, ilustraţia muzicală şi lighting design: Felix Alexa

 Cu: Cristian Gheorghe, Petronela Buda, Lucian Pînzaru

Data difuzării on line: 31 martie 2020 

P.S. Acest articol nu se adresează hiper-activilor vânătorul/d.c., lucifer, herr, victor nagy, ioan stănilă.