Şase actriţe minunate într-o piesă porcoasă

Nu sunt o pudibondă, dar nici nu-mi place să aud la teatru exprimări golăneşti, greţoase de-a dreptul, chiar când au aerul că parodiază. Mi s-a întâmplat aseară la premiera Teatrului Excelsior cu „Our Ladies of Perpetual Succour” (Fecioarele noastre grabnic ajutătoare), traducere şi adaptare de Carmen Stanciu - un spectacol destinat adolescenţilor 16 + din zona libertăţii sexuale pe care o clamează generaţia new age.

Contemporan cu reprezentări după piesa antologică despre trezirea simţurilor lăsată nouă de un dramaturg de talia lui Wedekind, Deşteptarea primăverii, intens reluată pe scenele noastre în ultima vreme, semn că problema există, acest spectacol parcă ar vrea cu orice preţ să scandalizeze. Şi reuşeşte. Fiindcă, până să se întrebe ce-i dragostea şi să lăcrimeze emotiv la descoperirea ei, cele şase fete plecate dintr-o şcoală catolică într-o aventură urbană trec printr-un lanţ lung, mult prea lung de întâmplări, unele chiar de ele provocate, în căutarea unor experienţe sexuale limită. Cum romanul după care s-a scris piesa (The Sopranos de Alan Warner) e cu happy-end, nu se mai întreabă nimeni ce s-ar fi putut întâmpla cu cele şase dacă autorul ar fi luat în calcul şi primejdiile la care se expun în călătoria lor prin baruri, ganguri şi camere de hotel.

Pare mai interesant cinismul cu care cele şase vor să le încerce pe toate, povestind apoi cu dezinvoltură ce-au trăit în situaţii dintre cele mai excentrice, pe care, scuzaţi, nu le pot reproduce pentru că ar trebui să reiau inventarul de porcoşenii de care uzează textul deversând lingvistic un şir copios de referinţe biologice şi anatomice. Modul acesta de implicare în problemele adolescenţilor nu cred că e pentru un teatru care şi-a făcut din asta un scop, adecvat. Nu pentru că elevii din liceele bucureştene care au contract cu teatrul ar fi mai puţin apţi să discearnă aici mesajul, ci pur şi simplu pentru că acesta e sufocat de un ambalaj de vulgaritate cu care sperăm, uneori cu prea mare încredere, că tânăra intelectualitate e în stare să lupte. Argumentul autenticităţii, al faptului că „aşa vorbesc când sunt între ei”, nu stă nici el în picioare câtă vreme credem că scena nu e un loc al voaierismului, al obsedaţilor, al provocatorilor care uneori, nici ei nu ştiu ce caută. Şi apoi, de când e piesa de teatru un transfer tel quel al limbajului stradal celui mai de jos?

S-ar putea să se mizeze pe faptul că tocmai văzând cât de rău arată viaţa trăită şi vorbită aşa, tinerii să ia singuri distanţă de ceea ce, în naivitatea lor juvenită, credeau că înseamnă „să fii tu”. Şi dacă nu?! Pe de altă parte, lăsând la o parte faptul că acest roman care a generat o piesă (scrisă de Lee Hall) şi un spectacol, zice-se de mare succes în Scoţia, e plin de clişee (avem şi canceroşi şi lesbiene şi săraci şi bogaţi, şi graşi şi handicapaţi şi cruci şi droguri), că e în fond, în materie de literatură cam maculatură, ideea realizării unei parodii al acestui peisaj ar sta în picioare dacă pentru asta n-am fi obligaţi să înghiţim şi paternul, modelul. Coregraful şi regizorul de gust care e Răzvan Mazilu n-a putut să escaladeze capcanele acestei provocări, chiar dacă îşi etalează acum, ca şi alte dăţi, excelenţa în materie de spectacol muzical pentru care a format şi multe talente, unele prezente şi aici. Le menţionez pentru performanţă, pentru curajul de a duce la capăt fără efort vizibil acest spectacol greu: Alina Petrică, Meda Topârceanu, Ioana Mărcoiu, Daniela Tocari, Oana Puşcatu, Ana Bianca Popescu. Munca lor e pentru mine, însă, una cu miză şubredă şi consecinţe nebănuite pentru spectatori.

Apropo, mă întreb cum va fi întâlnirea cu publicul de destinaţie, liceenii bucureşteni? Probabil zgomotoasă şi plină de satisfacţia efectului de oglindă urmărit de spectacol. Nu e chemat teatrul să ne arate cum suntem? În ce mă priveşte, cred cu tărie în puterea acelui teatru care ne arată şi cum ar trebui să fim, într-un idealism nobil, în menirea spirituală a acestei arte care nu se poate împlini în afara culturii şi educaţiei. Chiar şi în condiţiile moralmente mizerabile ale zilei de astăzi!

Sugerez Teatrului Excelsior să organizeze în jurul acestui spectacol dezbateri cu tineri, psihologi, sociologi, educatori, părinţi. Poate eu n-am dreptate.