1. O controversă în raportul 5/95

Până la un punct, spectacolul cu piesa Controversa de la Valladolid de Jean-Claude Carrière, de puţină vreme intrat în repertoriul Teatrului Naţional Mihai Eminescu din Timişoara, se încadrează generoasei şi apăsat revenitei în actualitate formule a teatrului documentar.

Aceea care odinioară a făcut furori, graţie unor texte astăzi oarecum clasicizate (curios, foarte puţin jucate pe meleaguri româneşti) precum Cazul Oppenheimer (Teatrul Bulandra, regia: Cornel Todea), Întâlnire la Copenhaga (Teatrul Naţional din Iaşi, regia: Sorana Coroamă-Stanca) sau Vicarul (Teatrul Bulandra, regia: Radu Penciulescu). Unele dintre ele transformate în scenarii de film.

De altminteri, chiar la Teatrul şi în sala în care Radu Jude montează în 2017 Controversa de la Valladolid a avut premiera pe ţară piesa de aceeaşi factură, Copenhaga de Michael Frayn, transformată în spectacol (2012) sub bagheta regizorală a înseşi directoarei instituţiei, regizoarea Ada Lupu Hausvater.


FOTO Adrian Pâclişan

Controversa de la Valladolid a fost întâi un roman, apoi un scenariu de film pentru ca abia apoi să se transforme în text de teatru. Şi nu exclud defel ca acest proces de transgresare a regnurilor artistice să fi stat la fundamentul interesului pe care i-l arată Radu Jude. Controversa de la Valladolid fiind al treilea spectacol de teatru semnat de binecunoscutul regizor de film, celelalte două având la rându-le legătură cu a şaptea artă. E vorba despre Scene dintr-o căsnicie, montat tot la Naţionalul din Timişoara, acesta pornind de la un scenariu datorat lui Ingmar Bergman, şi de Ali - Frica mânâncă sufletul de la Teatrul particular bucureştean Apollo 111 care a transferat pe scenă, după modelul, din păcate nu şi cu impactul estetic specific lui Thomas Ostermeier, un binecunoscut fim al lui Fasbinder.

Un al doilea argument ce socotesc că a avut o pondere însemnată în opţiunea lui Radu Jude este că, precum Ali - Frica mănîncă sufletul, Controversa de la Valladolid readuce în discuţie tema de mare impact a intoleranţei rasiale şi religioase. Aşa cum a fost ea evidenţiată de o dezbatere cu caracter moral, religios şi filosofic, desfăşurată aievea în spaţiul public la cererea celebrului Carol Quintul, sub auspiciile şi cu binecuvântarea Vaticanului, între anii 1550 şi 1552. La dezbatere au luat parte, la un moment dat chiar faţă în faţă, preotul Bartolomé de las Casas şi profesorul de teologie Sepulveda.


FOTO Adrian Pâclişan

Sub tastele computerului lui Jean- Claude Carrière, cele petrecute într-un moment bine precizat al istoriei dobândesc o binevenită aură de generalitate ce asigură actualitatea piesei. În viziunea regizorală a lui Radu Jude şi prin felul în care este imaginat şi adus în scenă rolul Nunţiului papal jucat în cheie ludică de Claudia Ieremia, piesa dobândeşte o teatralitate explicită. Subliniată de decorul, datorat Iulianei Vîlsan, care trimite cu gândul la cutia neagră a lui Stanislavski.

Avem senzaţia că am asista la un fel de talk show de televiziune în care strategiile argumentative se combină cu exemplificări. Unele dintre acestea, din nefericire, nu foarte reuşite, pe alocuri scăpate de sub control de-a dreptul, hiper-colorate, excesiv de apăsate, caricaturale ori de-a dreptul teziste. Am în vedere felul în care sunt îndrumaţi să-şi construiască apariţiile actorii Victor Manovici (Bufonul). Cristina Dumitru şi Florin Ruicu (Indienii). Cu un plus de prudenţă- ceea ce e foarte bine- păşeşte pe acest drum primejdios Alina Ilea (Colonistul).


FOTO Adrian Pâclişan

Mai grav e că, în economia spectacolului, nici controversa în sine nu este chiar foarte bine susţinută. Aceasta fiindcă din felul de la început, încă de la prima apariţie, mult prea antitetic în care sunt îndemnaţi să îşi rezolve rolurile Cătălin Ursu (un Bartolomé sobru, dedicat cauzei sale, cu foarte puţine variabile comportamentale, cvasi-monoton) şi Ion Rizea (un Sepulveda extrem de caricatural - contribuie la această impresie şi neinspiratul costum purtat de personaj) controversa are un câştigător revelat după nici cinci minute de spectacol. Celelalte 95 fiind doar variaţiuni pe aceeaşi temă. Mai mult sau mai puţin plictisitoare.

Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara- CONTROVERSA DE LA VALLADOLID de Jean- Claude Carrière- Traducerea: Codruţa Popov; Regia: Radu Jude; Scenografia: Iuliana Vîlsan; Light design: Marius Panduru; Cu: Cătălin Ursu, Ion Rizea, Claudia Ieremia, Alina Ilea, Victor Manovici, Florin Ruicu, Cristina Dumitru; Data premierei: 4 martie 2017

2. De unde nu e...

Mi se spune că Ştefana Pop-Curşeu, distins profesor la Facultatea de Teatru şi Televiziune şi director artistic al Teatrului Naţional, ambele din Cluj-Napoca, ar fi tradus piesa lui Aiat Fayez, Baraca, la dorinţa expresă şi în urma rugăminţilor fierbinţi ale regizorului Tudor Lucanu. Care s-a dat de ceasul morţii să o monteze în premieră pe ţară la Teatrul Regina Maria din Oradea.

Nimeni, nici managerul, nici directorul artistic, nici secretarii literari de la sus-menţionatul Teatru nu au vrut să îi refuze lui Tudor Lucanu bucuria. Aşa că i-au făcut hatârul. Drept pentru care piesuţa cu pricina a intrat repejor în repetiţii şi s-a şi montat, pesemne, fără prea mari probleme.


FOTO Remus Toderici

Cum încropeala care mimează literatura dramatică abordează şmecher şi pervers câteva teme de actualitate - ameninţarea teroristă, relaţia dintre terorism, bani şi imoralitate - cred că toată lumea implicată în „proiectul” cu pricina şi-a frecat mâinile cu imensă satisfacţie. Gata, am dat lovitura! - şi-au spus cu toţii. Ce mai? Lumea din sală se simte bine, se amuză, râde văzând cum doi tineri oarecare - unul se cheamă Mare, pe celălalt îl cheamă Mic(ul) – ajung să devină producători în serie de bombe. Pe care, cu timpul, le comercializează pe sume cu tot mai multe zerouri. Sume pe care sunt pregătiţi şi dornici să li le ofere nu doar terorişti din ţările arabe, ci şi Poliţia, şi Ministerul Sănătăţii din(fosta) la douce France. Ţara care pare că este, sau, cel puţin aşa ne lasă să înţelegem râzăreaţa şi inconştienta piesuţă a lui Aiat Fayez, în tot mai mică măsură, la mère des arts et des lois şi cu tot mai multă voluptate la mère des armes. Ce să-i faci? Suntem în vremea lumii scoasă din ţâţâni şi nu în aceea a măreţelor sentimente precum cele încercate şi puse odinioară în superbe versuri de mai sus citatul Joachim Du Bellay.

Glumiţa fără umor inteligent şi fără nici urmă de autentică substanţă dramaturgică produsă de mintiuca lui Aiat Fayez se lungeşte ca caşcavalul prăjit, vorba lui Caragiale. Contribuie la aceasta cât poate regia grăbită, superficială, aproximativă a lui Tudor Lucanu.


FOTO Remus Toderici

Regizorul a avut catastrofala idee de a-i pune unuia dintre interpreţii principali din spectacol- Pavel Sîrghi- un curios dispozitiv care face să nu se înţeleagă mai nimic din ceea ce rosteşte actorul cu pricina. Noroc că Alexandru Rusu se străduieşte să mai clarifice lucrurile. Aş fi nedrept să spun că ceilalţi actori din distribuţie - Alina Leonte, Ciprian Ciuciu, George Dometi, Sorin Ionescu - nu şi-ar fi dat silinţa ca ceea ce joacă să se prezinte şi să se coaguleze într-un un produs esteticeşte valid.

 

Numai că subţirimea partiturii nu le permite nici unuia prea multe. Pentru simplul motiv că de unde nu e , nici Dumnezeu nu cere!

Teatrul Regina Maria din Oradea- BARACA de Aiat Fayez; Traducerea: Ştefana Pop-Curşeu; Regia şi scenografia: Tudor Lucanu; Cu: Alexandru Rusu, Pavel Sîrghi, Alina Leonte, Ciprian Ciuciu, George Dometi, Sorin Ionescu; Data premierei: 11 martie 2017