Oameni în ceaţă
0
Odată cu spectacolul cu piesa Punctul orb, scrisă de grecul Yannis Mavritsakis, regizorul Radu Afrim revine la Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti. Un loc în care a mai semnat, de-a lungul carierei sale, montări precum Nevrozele sexuale ale părinţilor noştri (2004), Plastilina (2005), Miriam W (2010) sau Când ploaia se va opri (2015).
Totodată, graţie acestui spectacol regizorul îşi continuă, cu aceeaşi exemplară consecvenţă, demersul prin care, de aproape 15 ani, contribuie semnificativ la îmbogăţirea repertoriului românesc contemporan cu montări cu piese din felurite zone dramaturgice. Punctul orb, publicată în anul 2008, reprezentând piesa de debut a grecului Yannis Mavritsakis, socotită de autor drept o experienţă fundamentală în procesul intim, personal, de exorcizare a propriei frici de moarte.
Din câte se pare, Yannis Mavritsakis a pornit, în scrierea piesei sale, de la observaţia cu caracter strict medical în conformitate cu care fiecare dintre noi am avea în ochi un anumit punct în care lumina nu este percepută. O realitate ce face ca imaginea globală să fie obţinută printr-un fel de compensaţie, de reechilibrare. De aici până la ideea că există un entre-deux specific oricărei fiinţe, că aceasta este un amestec între ceea ce cred alţii şi ceea ce crede ea însăşi despre ea, că acest entre-deux nu e niciodată chiar foarte clar şi că ajungem să ne mişcăm adesea ca prin ceaţă nu e decât un pas.
FOTO Adi Bulboacă
Or, personajele din Punctul orb exact aceasta sunt. Un entre-deux perfect. Duri şi hipersensibili, verbal curajoşi, intim vulnerabili. O colecţie de izolaţi care, atunci când se întâlnesc, sunt zgomotoşi, chiar agresivi. Inşi ce vorbesc mult în pofida faptului că nimeni nu îi ascultă şi că niciodată nu reuşesc să devină colectivitate. Căci sunt condamnaţi să alerge pe benzi de viaţă complet paralele, prin însuşi statutul lor de singuratici.
Avem în faţa ochilor o expoziţie animată de duali, de viteji temători, de inşi ai nopţii, ai ceţii şi ai frigului interior. Care, asemenea lui Niki, personajul principal (în greacă niki înseamnă victorie), pendulează, aşa cum i se întâmplă ei, după dispariţia propriului soţ , între viaţă şi moarte.
De fapt, Niki ajunge să fie iarăşi fericită cu adevărat doar când păşeşte, ca urmare a unui accident aproape provocat, în lumea de dincolo. Asta după ce şi-a imaginat despre sine ori a trăit aievea, într-un coşmar consumat, probabil, cu ochii deschişi, tot felul de grozăvii. Printre care şi acela de a fi devenit ucigaşă în serie. Mai vedem indivizi, precum Directorul băncii, care serile cântă într-un bar în chip de travestit (ă), ducând o dublă existenţă. Ori indivizi cu dublu caracter. E cazul Vânzătorului, în fapt un vânzător de carne vie, altminteri până la obsesie preocupat de ceea ce le va putea oferi propriilor săi copii.
FOTO Adi Bulboacă
Cum spuneam, universul uman creat de Yannis Mavritsakis debordează de întrupări incerte. A căror supremă aspiraţie e aceea de a vinde ori de a cumpăra timp. E vorba despre fiinţe cum nu se poate mai convenabile, parcă anume zămislite pentru a fi pe placul regizorului Radu Afrim. Care le asociază, le combină, le tincturează cu propriile lui obsesii creatoare. Le plasează într-o seamă de topoi ce au dobândit o anume recurenţă în spectacolele sale. Aşa cum sunt night club-ul, cabaretul cu microfonul cu stativ lung şi cu dansatoare lascive, camera oarecare, sordidă, strada cufundată într-un nocturn ceţos. Scenografia lui Adrian Damian e inspirată de pictura Nightawaks (1942) a lui Edgar Hopper, artist realist şi naturalist în egală măsură, şi el, precum Afrim, preocupat de singurătatea şi alienarea fiinţei umane. Decorul e bine valorat de lumini (Corneliu Manea şi Adrian Ionescu) şi de proiecţii video (Ionuţ Manea) şi contextualizată de un plin de impact spaţiu sonor în a cărui construire rolul principal îi revine unei celebre melodii (Riders on the Storm) a formaţiei The Doors. Nu trebuie omise costumele create de Claudia Castrase. Şi datorită lor avem pe scenă oameni înfofoliţi, purtând căciuli sărăcăcioase, paltoane vechi, sau, dimpotrivă, rochii aparent luxoase, roşii, Băieţi de cartier, funcţionari model, măcelari însângeraţi.
FOTO Adi Bulboacă
Afrim amestecă universul uman evident bizar cu un bestiar la rându-i constituit asemenea unei mărci de identificare proprii. Atâta doar că, de data aceasta, oamenilor care se travestesc în animale servindu-se pentru aceasta de măşti uriaşe, Afrim le substituie chiar un câine veritabil. Un câine în carne şi oase (câinele Freyja).
Realizează, în montarea ploieşteană, creaţii valoroase Ada Simionică (o foarte bună interpretă a lui Niki), Ioan Coman (desenând perfect imaginea libidinosului Vânzător), Clara Flores (de impact apariţia vânzătoarei de şerveţele), Cristian Popa (foarte bun, complet dezinhibat în Directorul băncii), Bogdan Farcaş (având sarcina, de care se achită perfect, de a aduce în scenă un aşa-zis Funcţionar), Mihaela Popa, Karl Baker, Ionuţ Vişan, Andrei Ciopec, Gabriela Sandu, Eusebiu Tudoroiu, Răzvan Băltăreţu, Ionuţ Manea.
Teatrul Toma Caragiu din Ploieşti - PUNCTUL ORB de Yannis Mavritsakis; Traducerea - Elena Lazăr; Adaptarea, universul sonor şi regia - Radu Afrim; Decorul - Adrian Damian; Costume - Claudia Castrase. Cu - Ada Simionică, Ioan Coman, Clara Flores, Cristian Popa, Bogdan Farcaş, Mihaela Popa, Karl Baker, Ionuţ Vişan, Andrei Ciopec, Gabriela Sandu, Eusebiu Tudoroiu, Răzvan Băltăreţu, Ionuţ Manea. Data reprezentaţiei - 23 octombrie 2016
FOTO Adi Bulboacă
Se încarcă comentariile...
