De fapt, a fost premieră

În luna martie a anului 2014 se vor împlini 30 de ani de când debutam, printr-o cronică la un spectacol orădean, în critica de teatru.

Debutul s-a petrecut în paginile revistei de specialitate care se chema Teatrul. Am scris de atunci zeci, sute, poate chiar mii de cronici ori de eseuri despre ceea ce am văzut prin Teatrele din ţară. Desigur, nu am dat seama în scris despre toate experienţele mele de spectator. Mi s-a întâmplat adesea să revăd unele spectacole. Şi cu toate că revista la care am debutat avea o rubrică ce se chema „Reprezentaţia nr...“, rubrică în cuprinsul căreia se consemnau, destul de expeditiv, mai cu seamă unele înlocuiri în distribuţie, devenite pesemne necesare, dar se şi încerca diagnosticarea „stării de sănătate“ a unui spectacol la câteva luni ori la câţiva ani de la premieră, nu mi s-a întâmplat niciodată să revin cu o cronică asupra a ceva ce văzusem şi despre care deja scrisesem. Ceea ce va urma are, aşadar, pentru mine, valoarea unui al doilea debut.

Sigur, atunci când la solicitarea vreunui editor, am fost în situaţia de a scrie despre vreun festival, loc în care, inevitabil, am regăsit şi revăzut montări deja cunoscute, am consemnat „reîntâlnirile“. Mi s-a întâmplat să am parte şi de surprize. Unele nu doar plăcute, ci extraordinare de-a binelea. Aşa au stat lucrurile, de pildă, cu o versiune a celebrelor „Trei surori“ cehoviene, versiune concepută şi regizată de Tompa Gábor, văzută la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Urmărisem spectacolul la premiera din toamna anului 2008, am scris despre el în nr. 11-12/2008 al revistei Teatrul azi. A fost un spectacol neîndoielnic foarte bun, cu o remarcabilă fermitate dar şi eleganţă a “„croiului“, marcat de originalitatea viziunii, înnobilat de câteva evoluţii actoriceşti de excepţie. Valoarea montării a fost recunoscută de câteva premii UNITER.

Scenă din „Unchiul Vania“, în regia lui Andrei Şerban (Foto: Biro Istvan)

La mai bine de doi ani de la premieră, prezent la Târgu Mureş la manifestările prilejuite de împlinirea a 100 de ani de la naşterea regizorului şi profesorului Tompa Miklós, am revăzut montarea lui Tompa Gábor. Nu mai era doar un spectacol „foarte bun“. Ceva, nu ştiu ce, s-a întâmplat în seara aceea, iar spectacolul la a cărui premieră asistasem în urmă cu doi ani mi s-a părut atunci o revelaţie. Atinsese perfecţiunea. Accentele erau mai puternic plasate, personajele mai riguros conturate, găunoşenia eroilor mai pronunţată. Ritmul spectacolului, palpitul său interior erau altele, net superioare, energia lui interioară ajunsese la incandescenţă, energia comunicării cu publicul devenise dogorâtoare. Am urmărit, nu, am trăit acel spectacol cu vibraţie, iar la sfârşit am stat paralizat în fotoliul meu de spectator, incapabil să aplaud, incapabil să mă ridic.

Nu, sigur nu a fost vorba atunci despre ceva strict subiectiv. Despre o impresie, despre o iluzie. Imediat după spectacol m-am întâlnit cu Tompa Gábor, cu atât de calculatul Tompa Gábor, cel căruia nu-i place nimic şi nu-i plac mai cu seamă propriile montări. Era evident, era vizibil fericit. M-a întrebat imediat dacă şi mie mi s-a părut că ceea ce văzusem fusese „altfel“. Indiscutabil fusese. M-am întâlnit şi cu interpreţii Hatházy András, Kali Andrea, Kézdi Imola, Péter Hilda, Orbán Attila, Bogdán Zsolt şi nu m-am putut abţine să-i întreb „ce s-a întâmplat cu voi?“. Reţin şi acum zâmbetul semnificativ al lui Zsolt, mizantrop nu doar în spectacolul de odinioară al aceluiaşi Tompa Gábor, ci şi în viaţa de toate zilele, de data aceasta aproape dispus să recunoască nu doar că fusese o reprezentaţie reuşită, ci şi că el însuşi jucase bine (e maximul de îngăduinţă faţă de sine însuşi pe care îl poate avea acest inegalabil actor), dar şi datul din urmă întrebător al tânărului actor Balla Szabolcs. Ceva ce însemna „a fost!“

Şi, totuşi, nu am scris atunci o altă cronică. Am consemnat succesul în materialul de sinteză, publicat în nr. 1-2/2011 al revistei Teatrul azi.

Către sfârşitul lunii decembrie a anului 2013, am fost invitat la acelaşi Teatru Maghiar de Stat din Cluj, unde cu numai câteva săptămâni înainte asistasem la premiera spectacolului-miracol cu „Victor sau copiii la putere“, în regia lui Silviu Purcărete, să revăd „Unchiul Vanea“, magnificul, cuceritorul spectacol al lui Andrei Şerban. Poate cel mai bun spectacol, după, sau chiar la egalitate cu „Trilogia antică“, făcut de marele regizor după revenirea lui în ţară la începutul lui 1990. Spun aceasta, deşi nu îmi plac clasamentele în teatru, în artă, în general.

Nu era, aşadar, vorba despre o premieră. Era vorba despre ceea ce în termeni „tehnico-administrativi“ ‒ da, există termeni „tehnico-administrativi“ şi în teatru ‒ se cheamă o „refacere de spectacol“. La mai bine de şapte ani de la premieră, la peste 100 de reprezentaţii de la celebrele, de acum, „repetiţii cu public“, de fapt, spectacole în lege ale lui Andrei Şerban, s-au impus câteva schimbări în distribuţie. Mai exact şi sec spus Viola Gábor urma să preia rolul Ivan Petrovici, iar Albert Csilla să „intre“ în Sonia. Teoretic, trebuia să fie vorba despre ceva de genul „reprezentaţia nr“.

Scenă din „Unchiul Vania“, în regia lui Andrei Şerban (Foto: Biro Istvan)

Nu a fost însă deloc ceva de genul „reprezentaţia nr“. A fost ca la premieră, de fapt, a fost premieră. „Înlocuirile“ nu s-au facut oricum, ci pentru aceasta a fost poftit în ţară Andrei Şerban. Pe care chiar l-am zărit şi simţit undeva, în spatele meu, în timpul primului act, cel se joacă cu publicul aşezat pe proscenium şi cu actorii în sală. Acel act ce se termină, ca toate celelalte, de altfel, în ritm de tango argentinian, în care simţim deja tot golul, toată găunoşenia, întreg ridicolul lui Serebreakov (magistral jucat de Biró József), senzualitatea acaparantă a Elenei Andreevna (interpretată impecabil de Györgyakab Enikö), frustrările ce stau să dea în clocot ale unchiului Vanea (parte de încălzire pentru Viola Gábor), durerile Soniei (riguros şi omenesc anunţate de jocul fără cusur al lui Albert Csilla), falsele împăcări cu sine ale lui Astrov (magnific, încă din această secvenţă, Bogdán Zsolt), contradicţiile dintre vârstă şi faptă ale Mariei Voiniţkaia (Kató Emöke), agitaţia inutilă a unui Teleghin (Orbán Attila) ori a lui Iefim (Sinkó Ferenc). Şerban, dar şi excepţionala scenografă care e Carmencita Brojboiu, aveau să şi apară la aplauzele finale, atât de cehovian gândite de regizor, în cheia îndepărtării, a acelor interminabile luaturi de rămas bun, parte a esteticii lui Anton Pavlovici, prezente în toate scrierile sale de după 1895, alături de întreaga distribuţie.

I-am regăsit în foaier şi în sală pe câţiva importanţi intelectuali clujeni, pe colegul Ion Cocora venit de la Bucureşti, pe Eugenia Şarvari, secretarul literar al Naţionalului, ce numai cu o zi înainte trăise bucuria lansării cărţii „Andrei Şerban. Mereu spre un nou început“ (Editura Tracus Arte, Bucureşti, 2013) pe care a gândit-o şi a alcătuit-o, pe tânărul regizor Alexandru Gherman, colaborator al Maestrului, întreg stafful Teatrului. Erau şi câţiva actori, de la Dimény Áron, admirabilul Victor din montarea lui Purcărete, şi, iarăşi, Balla Szabolcs.

Regizoral, cred că nu s-a schimbat nimic. Nu avea cum, nu se cuvenea nimic schimbat. Totul fusese gândit de la început în detaliu, trecerile de la un spaţiu la altul (spaţii zămislite pe scena Teatrului, o scenă ale cărei cotloane sunt cu toatele valorificate), amestecul de pasionalitate, de disperare, de feminitate, de virilitate, de erotism ardent, când cenzurat, când pus la vedere, de enervare, de sufocare, de ură, de teribilă, de inutilă, de disperată luptă cu imposibilul şi cu absurdul sunt aceleaşi ca acum şapte ani.

Actoriceşte, iarăşi totul e sans défaut. Vechii componenţi ai distribuţiei au o prospeţime, o implicare, o dedicare, o coeziune admirabile. I-am urmărit fascinat pe toţi, l-am urmărit cu încântare pe Bogdán Zsolt în Astrov şi mi-am spus că joacă dumnezeieşte. L-am urmărit cu bucurie, dar şi cu întristare. Cu bucuria de a constata că a mai „crescut“ în rol („dar mai avea cum să crească?“, m-a întrebat Florica Ichim a doua zi, atunci când i-am spus la telefon asta; da, uite că mai avea, numai că avutul acesta e numai la îndemâna actorilor unici, iar Bogdán Zsolt face parte din această categorie aparte). Cu întristarea că atunci, în 2007, actorul nu a avut parte nici măcar de o nominalizare la vreun premiu UNITER.

Coeziunea despre care vorbeam mai sus nu a fost nicio singură secundă tulburată, fisurată de actorii nou intraţi în rol. Ambii, atât Viola Gábor cât şi Albert Csilla, sunt perfect integraţi în distribuţie, în trupă şi joacă perfect. Viola Gábor semnează o evoluţie de excepţie. Regăsim în ea toată durerea, întreg dramatismul, tragismul integral al unei revolte încheiate printr-o înfrângere, al unei existenţe eşuate. Albert Csilla joacă când într-o bine poziţionată discreţie, când în neaşteptate explozii durerea fetei urâte, care ştie că e urâtă, îndrăgostită fără salvare şi fără speranţă de Astrov. Joacă disperarea fetei sacrificate şi care îşi asumă sacrificiul în monologul final rostit asemenea unei litanii, precum o rugăciune.

După încheierea reprezentaţiei, am plecat copleşit la hotel. Nu m-am dus să vorbesc nici cu regizorul, nici cu scenografa, nici cu actorii. Nu i-am felicitat, deşi meritau cu prisosinţă. Am făcut-o doar câteva ore mai târziu printr-un mesaj adresat lui Bogdán Zsolt şi, a doua zi, prin viu grai, cu Györgyjakab Enikö.

Am postat pe Facebook ceea ce se cheamă o stare. Spuneam acolo că spectacolul fusese fabulos. Cineva, un actor altminteri talentat, s-a aflat în treabă şi a comentat că e fabulos că eu nu ştiu limba maghiară. Da, nu o ştiu. Dar e dezolant că după atâţia ani de profesie, dar şi de succese, actorul cu pricina nu a aflat deocamdată că teatrul nu înseamnă doar cuvânt. Şi încă şi mai dezolant e că nu ştie, că nu poate să accepte că sunt alţii mai buni decât el. Că are astfel şansa de a mai învăţa câte ceva. E dezolant că nu îşi poate depăşi trufia, complexele, egolatria.

Mi-am reamintit, în amărăciunea povocată de teribilismul infantil al actorului în cauză, că Mariana Mihuţ, marea actriţă ce a văzut „Unchiul Vanea“ acum şapte ani, cu ocazia reprezentaţiei urmărite şi de mine şi pentru care a venit special de la Bucureşti, împreună cu Victor Rebengiuc, a declarat că ar trebui înfiinţată o linie specială de autobuz Bucureşti-Cluj pentru ca toţi actorii din Capitală să vadă „Unchiul Vanea“ de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. Trebuie să fii Mariana Mihuţ şi să ai valoarea, palmaresul şi înţelepciunea ei ca să spui asta.

În 2007, am scris o lungă cronică a premierei de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj. A apărut în nr. 10-11-12 al revistei Teatrul azi. Am recitit-o acum şi am mai dobândit încă o dată confirmarea faptului că un spectacol de teatru nu poate fi niciodată în totalitate rezumat, „prins“ în cuvinte. Poate şi de aceea am simţit nevoia acestei cronici a „premierei“ din decembrie 2013.

O premieră, după cum spuneam la început, şi în existenţa mea de critic.      


Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-UNCHIUL VANIA de A.P. Cehov;

Regia: Andrei Şerban;

Dramaturgia: Kelemen Kinga;

Scenografia: Carmencita Brojboiu;

Cu: Biró József, Györgyjakab Enikö, Albert Csilla, Kató Emöke, Viola Gábor, Bogdán Zsolt, Varga Csilla, Orbán Attila, Sinkó Ferenc;

Data reprezentaţiei: 20 decembrie 2013.