Să fie oare scrierile lui Bernhard prea dure, din cale afară de incomode, să deranjeze ceea ce Marina Constantinescu numea într-o cronică din România literară „intoleranţa autorului”, regăsibilă ca atare şi operele sale? Posibil.

Să ne reamintim deocamdată că George Steiner îl socotea pe Thomas Bernhard unul dintre cei mai mari maeştri ai ficţiunii europene, în vreme ce alţi exegeţi îl calificau fie „timid şi sensibil”, fie „nemilos şi irezistibil ”.

După 1989 s-au jucat în ţara noastră câteva dintre scrierile sale. Am şi acum perfect întipărit în minte Creatorul de teatru, montat la Teatrul Act de Alexandru Dabija, cu Marcel Iureş şi Valeria Seciu, Societatea de vânătoare de la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj-Napoca, unul dintre cele mai adevărate spectacole ale lui Dragoş Galgoţiu - chipul lui Dimény Áron din acel spectacol mă urmăreşte şi azi, deşi au trecut vreo cinci ani de la premieră-, Puterea obişnuinţei, atât de nedreptăţitul spectacol al lui Claudiu Goga de la Teatrul „Sică Alexandrescu” din Braşov, cu excelentul Marius Cordoş în rolul virtuozului, nu am uitat nici mult mai neizbutitul Înainte de pensionare, montat în regia lui Christian Papke la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” din Timişoara, dar nici controversatul Immanuel Kan, pus în scenă de Alexandru Colpacci la Teatrul Maghiar de Stat „Csiky Gergely” din Timişoara.

Am mai văzut alte scrieri ale lui Thomas Bernhard înscenate la Teatre din străinătate, graţie magnificelor ediţii ale FITS. Aşa cum a fost, de pildă, Fraţi vitregi, în regia lui Krystian Lupa. Şi, iată acum, cu ocazia celei de-a XXIV a ediţii a aceluiaşi FITS, vedem Minetti. Probabil prima piesă a lui Bernhard care a putut fi urmărită pe o scenă de teatru din România. Am în vedere, desigur, spectacolul din stagiunea 1979-1980 de la Teatrul Mic din Bucureşti, în regia Ancăi Ovanez-Doroşenco. Nu s-ar putea spune că textul ar fi fost primit atunci cu mult prea mult entuziasm –dovadă stau cronicile scrise de Constantin Paraschivescu în revista Teatrul nr. 2/1980 sau de Valentin Silvestru în România literară, cronică antologată în cartea Ora 19.30 (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1984). Atât Valentin Silvestru cât şi Constantin Parschivescu apreciau cu superlative evoluţia în rolul titular a lui Octavian Cotescu. Fără a omite însă apariţiile Tatianei Iekel, Ioanei Pavelescu, Janei Gorea, ale lui Jean Lorin Florescu sau Dinu Ianculescu. A fost, la urma urmei, un recital mai complex.

Aşa cum este şi montarea de la Teatrul Academic Vahtangov din Rusia datorată lui Rimas Tuminas. Spectacol în care străluceşte Vladimir Simonov, fără doar şi poate un mare, un imens actor. Care joacă admirabil transa, iluzia, nebunia, delirul, momentele de dureroasă luciditate, încăpăţânarea, orgoliul, tristeţea, disperarea, şi, desigur, modesta ieşire de pe scena vieţii a celui care a sfidat lumea, clasicii, teatrul, care se autoamăgeşte că totuşi va mai juca odată Lear, deşi nu ştim chiar foarte bine dacă l-a jucat vreodată aievea.

Spectacolul este construit pe tema aşteptării. O aşteptare concentrată în nici 24 de ore (modelul clasic era regăsibil, de pildă, şi în Fraţi vitregi, şi în Societatea de vânătoare). Doi oameni bizari – o tânără şi un actor bătrân- aşteaptă. Fata îşi aşteaptă iubitul de nici 18 ani, actorul pe directorul de teatru care i-ar fi trimis o telegramă de negăsit acum. Privindu-l, admirându-l pe Vladimir Simonov mi-am amintit cele scrise de George Banu despre actorul bătrân, dar şi despre actorul unic, în cartea Dincolo de rol sau Actorul nesupus (Editura Nemira, Bucureşti, 2008). El, actorul unic, fiind cel care evadează din rol spre a fi el însuşi, care „îşi asumă rolul depăşindu-l în acelaşi timp”, care „îşi asumă regia, eliberându-se în acelaşi timp de ea”.

Cei doi, fata şi bătrânul, aşteaptă în holul unui hotel în care totul este bizar. Personalul, clienţii, doamna în vârstă care savurează două sticle de şampanie, maestrul de ceremonii, domnul şchiop, domnul pitic, femeile grimate, oamenii cu peruci. De aici ruperile de ritm, de aici amestecul de muzici (arii din opere celebre se amestecă cu o celebră şansonetă a lui Edith Piaf, dar şi cu O, Tanenbaum), de aici atmosfera de carnaval sau de Saturnalii, de aici apăsătoarea, tragica ieşire din scenă, cu gestul acela simplu de adio din final.

Şi, vorba lui Rabelais, din clipa de pe urmă a vieţii, Jos cortina!nu înainte de a omagia perfecţiunea funcţionării ansamblului actoricesc care face posibilă izbânda recitalului lui Vladimir Simonov.

Teatrul Academic de Stat „Vahtangov” din Rusia- MINETTI de Thomas Bernhard- Regia: Rimas Tuminas;Decoruri: Adomas Jacovskis; Costume: Kotrina Daujotaite; Muzica: Faustas Latenas; Coregrafia: Angelica Cholina; Regia muzicală: Tatiana Agaeva; Light design: Narek Tumanyan; Machiaj: Olga Kalyavina; Cu: Vladimir Simonov, Liudmila Maksakova, Agnessa Peterson, Aleksei Kuzneţov,Polina Kuzminskaya, Maksim Sevrinovsky, Vitalys Semenovs, Uryi Polyak, Lada Churovskaya, Maksim Maltsev, Maria Volkova, Yana Sobolevskaya, Olga Borvskaya, Lyla Gaisina, Aleksei Gimmelreyh, Asya Domskaya, Anatsasya Lukyanova, Ekaterina Nesterova, Oksana Surkova, Eldar Tramov, Pavel Yudin, Vasily Tygantsov; Data reprezentaţiei: 9 iunie 2017