Amintirea debutului meu la Teatrul Mic

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Dinu Săraru: (…) Am început ca administrator, schimbând faţa teatrului. Se puneau geamuri, se schimbau oglinzi, se reparau mesele de machiaj, se puneau mochete, se văruia, s-a făcut o deratizare generală. Şi, mă rog, în primul rând m-am zbătut să înceapă spectacolul la ora 18.00. Nu prea erau spectatori în sală! Am îmbrăcat personalul de sală. Pe urmă mi-am dat seama că era o ură îngrozitoare între actorii care mai rămăseseră în Teatrul Mic.

A venit şi ziua primului spectacol pus sub direcţia mea. Spectacolul cu piesa „Două ore de pace”, de D.R.Popescu, prietenul meu, cu care am vrut să încep intenţionat, a fost onorabil şi a venit tot Bucureştiul teatral şi high-life-ul. Beligan mi-a trimis o scrisoare: „Te felicit...”. Şi am avut sentimentul că s-a mai luminat în jurul meu, că spectacolul nu a fost rău primit nici de public, dar nici lovitură nu a fost, în orice caz. Succes de scenă a fost şi din cauza temei, şi din cauza, cum să zic, a cuminţeniei regizorale, scenografice şi actoriceşti; încă nu stăpâneam trupa. Trupa era dezbinată! Apoi a venit la mine un regizoraş, care era profesor la Institut, însurat cu nepoata lui Sadoveanu, Laurenţiu Azimioară, un băiat foarte cultivat, dar un băiat deja învins de soartă, fără forţa de a răzbate, foarte învăţat, foarte bun pedagog, şi a venit la mine să-mi propună un spectacol de poezie, cu un scenariu de poezie universală, de la Psalmii lui David până la Arghezi. Mi s-a părut interesantă povestea. Era un spectacol în care trupa evolua şi coregrafic, şi coral pe texte poetice, şi individual, cum se numesc astea, solo-uri poetice.

Vartan Arachelian: Un recital mare!

D.S.: Şi am îmbrăţişat ideea şi mi-am zis: „Doamne, cred că aş putea face ceva cu ei!” Era o noutate, era atunci un moment când în lume se practicau recitalurile actoriceşti... Era momentul când era Bob Dylan, când era cântăreaţa americană, aia celebră... Joan Baez, şi un public care adera la poezia asta...

V.A.: Şi dincolo, la Moscova...

D.S.: Şi la Moscova începuseră ruşii şi deci era un moment bun pentru poezie în lume şi am zis că s-ar putea să fie o noutate în teatru şi m-am angajat cu toate forţele, am băgat toată trupa în distribuţie şi am început să fac cu ei mişcare şi coregrafie, să fac impostaţie, să fac şcoală pur şi simplu, că erau mulţi desprinşi de bucuria de a mai juca teatru, şi în felul ăsta meseria lor începuse să fie săracă. Am început repetiţiile şi mi-am dat şi mai bine seama că trebuie să fac ceva important şi pentru ei. Numai curăţenia din culise şi de la cabine nu era destul. Chiar şi biroul meu era un birou de contabil şi m-am gândit să termin mai repede stagiunea ca să fac din tot teatrul un şantier, să renovez teatrul. Şi mi s-au dat bani. Era la Primărie Amza Săceanu, nu mai ţin minte cine era la Partid, în orice caz, mi s-au dat bani. Şi m-am dus la fabrica de stofe de mobilă şi am cumpărat pluş roşu, cum îmi imaginasem eu şi cum văzusem în teatrul de altădată, care se numeşte pluş C.F.R., celebrul pluş C.F.R. pentru cortină, pentru pereţi, pentru fotolii. Am oprit activitatea în teatru, a rămas funcţională numai scena, unde se repeta spectacolul de poezie, în rest a început o activitate de demolare a pereţilor, a scaunelor, a început o nebunie în teatru, un şantier total! Astfel am atras atenţia că la Teatrul Mic se întâmplă ceva, că se renovează, că se schimbă scaunele, pereţii, luminile, reflectoarele. Am podit scena; unde era spartă şi ruptă, am înnădit-o, am scos afară spectacolele proaste şi le-am demontat decorurile. Am pus apoi în valoare funcţională podul, care era extraordinar, fascinant pentru oricine îl vedea; aveam un pod neamipomenit în Teatrul Mic, pod care angaja numeroase mişcări de decoruri, un pod teatral. Pe la începutul toamnei, a venit la mine Olga Tudorache, care s-a plâns că I s-a oprit un text şi că ea ar vrea să-l joace împreună cu trei studente ale ei. O adusesem pe Cătălina Buzoianu la Bucureşti, de la Iaşi. Îl convinsesem pe Ştefan Iordache să plece de la Nottara şi să vină la mine. Venise la mine Valeria Seciu, gata să se mute de la Naţional! A început să mişte ceva. Am adus-o din spital pe Leopoldina Bălănescu şi o numeam „Hatmanul Arbore”. Am făcut un Birou de Partid numai din vedete, cu Valeria Seciu, cu Ştefan Iordache şi cu Carmen Galin, cu Nicolae Dinică şi aveam astfel, chipurile, autoritate de partid. La partid se înfipseseră până atunci toţi nenorociţii, ultimii actori, toţi chiulangiii! Nu prea ţineam şedinţe de partid la Teatru, dar îi dădusem, aşa, o autoritate profesională. Am ales apoi piesa americană „Efectul razelor Gamma asupra anemonelor”, textul pentru care venise la mine Olga Tudorache ca să mi se plângă că i s-a oprit. Nu am întrebat pe nimeni. I-am spus însă lui Cornel Burtică, într-o scurtă audienţă, că vreau să fac piesa asta, şi el, deşi era acum viceprim-ministru, mi-a zis: „Fă tot ce-ţi trece prin cap, că eu am încredere în tine şi dacă ai necazuri o să-I spun lui Popescu.” ( n.r. Popescu Dumnezeu)

Şi nu am mai întrebat pe nimeni, am făcut distribuţia, am anunţat spectacolul şi a doua zi am găsit pe birou o hârtiuţă, pe care o s-o reproducem în carte, în care scria aşa: „E bine că exişti”, semnat Olga Tudorache. Şi au început repetiţiile. În teatrul ăsta se jucaseră piese modeste, nefericite, mai exista o piesă oprită de minister, se numea „Cititorul de contor”...

V.A.: De Paul Everac.

D.S.: Am citit-o. Era cu un personaj care citea conştiinţele; nu prea plăcuse la minister şi eu am zis: „Doamne, eu nu ştiu cine a oprit-o şi am s-o joc!” A început să se ducă vestea, dar nu m-a oprit nimeni, nu mi-a dat nimeni peste mână. Între timp, au început din plin repetiţiile cu Cătălina Buzoianu la „Efectul razelor Gamma asupra anemonelor” şi în teatru era o agitaţie nemaipomenită. Piesa avea forţă, era o piesă modernă, cu ciocniri teribile, splendide – era un teatru absolut modern. Am dat premiera cu recitalul poetic. A avut mare succes în toamna aceea, dar succes mare de tot; la toată lumea a plăcut. Şi acest spectacol, până la explozia produsă de reprezentaţia Cătălinei Buzoianu şi a Olgăi Tudorache cu cele trei studente ale ei, explozie recunoscută în toată ţara, a fost ca o baie răcoritoare, ca un purgatoriu pentru toţi actorii. A fost, păstrând proporţiile, ca un ecou fericit al unui concert pe versurile şi muzica lui Bob Dylan. Spectacolul acesta de poezie se petrecea în aceeaşi vreme şi cu aceeaşi rezonanţă cu spectacolele cenaclului Flacăra.

(Fragment din Jurnalul unui personaj controversat provocat de Vartan Arachelian, aflat în curs de apariţie)

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite