Albastrul de Hedda

Scenă din Hedda Gabler, piesa de teatru TV  FOTO Dominic Dembinski

A venit, în fine, momentul să spun şi să scriu şi eu ceva de bine despre Televiziunea Română. Care, în oceanul atâtor emisiuni neizbutite dar cu deviz astronomic, cu vedete expirate, fie supra-alintate, fie nevorbitoare de limba română corectă, ne dă, în fine, un semn că nu îi este chiar peste poate să se comporte normal şi, iată, îşi recuperează una dintre principalele ei mărci de identificare- teatrul tv.

Cândva, în octombrie, mi-a fost dat, ne-a fost dat să regăsim, cu firească emoţie, cu bucurie şi cu nostalgie necenzurată un generic vechi. Nu ştiu precis de când datează, din anii ’70, din anii ’80, dar faptul că s-a făcut apel la el are, fără doar şi poate, o valoare simbolică. Nu doar una sentimentală, ci şi aceea a unui angajament. Acela că instituţia din Calea Dorobanţi va încerca, măcar în domeniul teatrului, să reînnoade, dar să şi îmbogăţească o tradiţie.

După un spectacol de arhivă, un spectacol-reverenţă la adresa uneia dintre imensele actriţe ale teatrului românesc, cel cu Regina Mamă, cu Olga Tudorache în rolul principal feminin, iată că a venit şi momentul primei premiere. Cu un titlu care obligă, dar care implică şi o serie întreagă de riscuri: Hedda Gabler de Henrik Ibsen.

Habar nu am dacă lucrurile stau chiar aşa cum îmi place mie să cred că stau. Dar opţiunea însăşi pentru o piesă din marele repertoriu, pentru o scriere a dramaturgului norvegian, mă lasă, pe mine cel puţin, să intuiesc încă o semnificaţie simbolică. Numărându-mă printre acei, cred mulţi, telespectatori cărora a  ajuns să le placă teatrul poate în primul rând datorită spectacolelor difuzate săptămână de săptămână marţea de Teatrul de televiziune, nu pot să nu îmi reamintesc că Televiziunea Română are în palmaresul său câteva foarte bune spectacole ibseniene, dintre care amintesc, ajutat de propria-mi memorie, dar şi de cartea lui Constantin Paraschivescu, Exploratori la polul visului- Teatrul naţional de televiziune prezintă...montări precum Raţa sălbatică (1965), Micul Eyolf (1972), John Gabriel Borkman (1972), toate în regia lui Petre Sava Băleanu, sau, după o lungă pauză, Stâlpii societăţii (1988), spectacol în serial regizat de Dan Necşulea.

Scenă din Hedda Gabler, piesa de teatru TV (foto: Dominic Dembinski)

Pariul regizorului Dominic Dembinski, care a optat pentru Hedda Gabler, e unul cu însemnată, cu ridicată miză. Un pariu de mare curaj. Şi nu numai prin raportare la istoria spectacolelor cu piese ibseniene produse de-a lungul anilor de Televiziunea Română. Ibsen e un dramaturg dificil. Unii socotesc, total greşit, după părerea mea, că ar fi şi niţeluş cam inactual. Alţii operează cu un fel de tranzitivitate meteorologică şi cred că dacă Norvegia e o ţară nordică, cu o climă rece, atunci de bună seamă că ar fi neapărat obligatoriu ca şi personajele din piesele lui Ibsen să fie reci, distante, scrobite, cu acţiuni mereu controlate, de robot, cvasi-neomeneşti. În fine, exegeza literară a literaturii dramatice ibseniene a acreditat ideea că Hedda Gabler, piesa la care s-a oprit Dominic Dembinski, ar fi una de rangul al doilea, plictisitoare, lentă, previzibilă, cu acţiuni puţine şi vorbe multe.

Regizorul spectacolului de teatru tv de acum a respins categoric toate aceste prejudecăţi. Şi pentru el, ca şi pentru Andrei Şerban, cel ce a montat acum aproape doi ani acelaşi text la Teatrul Maghiar de Stat din Cluj, Hedda Gabler e o comedie tragică. A cărei eroină e, după cum bine observa undeva Martin Esslin, o personalitate profund frustrată. Marcată, înfrântă, condamnată de frustrări ce îşi află originea undeva în copilărie şi în educaţia primită de la tatăl său, defunctul general Gabler, ideologul tuturor acţiunilor sale. Dembinski actualizează în bună măsură acţiunea piesei, o mută cândva după sfârşitul celui de-al doilea Război Mondial, face din general un fost ofiţer îmbătat de ideologia nazistă şi de falsul cod al onoarei stipulat de aceasta. Generalul Gabler dobândeşte în spectacol nu doar o imagine statică, nu se limitează a însemna numai o fotografie, ci capătă prezenţă, carnaţie datorită recursului la flash back şi graţie contribuţiei actorului Valentin Popescu.

Scenă din Hedda Gabler, piesa de teatru TV (foto: Dominic Dembinski)

În bună parte din cauza trecutului, ghemul de complexe care e Hedda, excelent interpretată de Ilinca Goia, e o fiinţă nevrotică, necondiţionat arici din momentul în care trebuie să îşi revadă soţul, căruia îi refuză nu doar atingerile, ci şi vorbele, până în cel al dramaticei, al artisticei sale ieşiri definitive de pe scena vieţii. Reamintesc în context că marele Camil Petrescu o socotea pe Hedda „o estetă cu un sfârşit neronian“.Totul o enervează pe Hedda Gabler la vederea lui Jörgen. Micimea lui, infantilitatea, aspiraţiile lui socotite minore, miopia, veşnicul caraghioslâc al apariţiilor lui, mediocritate sa cvasi-recunoscută(mai cu seamă în raport cu Ejlert Lövberg), invidiile lui epidermice, legătura sa cvasi-placentară şi nefiresc prelungită cu propriile mătuşi, fapt relevat în montare iarăşi graţie flash-back-ului. Umanitatea sa mediocră, riguros concentrată în jocul măsurat, bine dozat, plasând personajul într-un ridicol eficient, deloc exagerat, datorat titularului rolului, actorul Adrian Titieni.

O mai irită pe Hedda apariţiile, chiar de ea provocate, ale doamnei Elvsted. O deranjează feminitatea ei. O complexează părul ei bogat admirat de toată lumea. Tocmai de aceea cel mai adesea Hedda Gabler are părul acoperit ori poartă peruci. Teama ei de „lumina solară ori de parfumul îmbătător“, evocată de Ion Vartic, vocaţia ei pentru haine lipsite de orice fantezie devin încă şi mai exacerbate în prezenţa Theei, energic, viu jucată de Ana Ioana Macaria. O femeie adevărată, înveşmântată în culori vii (costume: Nicoleta Petrovici), complementare culorilor decorului preponderent în albastru, creat de Gheorghe Raszovski. Un decor al cărui rost e acela de a sugera de la început că locul în care ar urma să locuiască o viaţă Hedda e un spaţiu ostil, nefiresc pentru însuşi felul de a fi al protagonistei.

Dacă întâlnirile cu Jörgen, cu Thea, cu Juliane Tesman (rol în care Rodica Popescu Bitănescu are apariţii notabile, din care au fost evacuate cu grijă toate autocitările „râzăreţe“ de extracţie revuistică) o enervează pe Hedda, compania judecătorului Brack, fiinţă malefică, programată să facă rău, să stimuleze şi să provoace răul (Demeter András) ori a histrionicului Ejlert (un bun Hamlet de provincie în interpretarea colorată, policromă a lui Claudiu Bleontz), îi relevă acesteia „irepresibila atracţie spre trăirea orgiastă“ (Ion Vartic). Concretizată în surprinzătoare, în neaşteptate, în contradictorii accese de vitalitate, în bucurii exaltate, în dansuri bizare. Toate înţelese ca preludii ale terminatului frumos teoretizat şi pus în practică de generalul Gabler şi reiterat în chip fatal de fiica acestuia.    

Televiziunea Română- Casa de producţie- HEDDA GABLER de Henrik Ibsen;

Regia: Dominic Dembinski;

Decor: Gh. Raszovski;

Costume: Nicoleta Petrovici;

Imaginea: Aurel Piţigoi;

Montaj: Judith Georgescu şi Constantin Marciuc;

Cu: Ilinca Goia, Adrian Titieni, Demeter András, Claudiu Bleontz, Rodica Popescu Bitănescu, Ana Ioana Macaria, Ruxandra Sireteanu, Valengtkin Popescu;

Data premierei: 4 şi 11 noiembrie 2013