Factorii perturbatori sunt multipli: persoane care vin târziu, cărora le sună telefonul mobil sau care, deşi vor să urmărească „o piesă“ (explic ghilimelele mai încolo), îşi descoperă tot soiul de alte ocupaţii (căutatul în poşetă ori prin buzunare, suflatul zgomotos al nasului, conversatul cu cei de alături) sau tuşesc interminabil.

Recent, actorul Lucian Pavel deplângea pe o reţea de socializare degradarea comportamentelor la teatru, referindu-se precis la Teatrul Bulandra. Comentariile prietenilor din listă care au însoţit postarea au scos la iveală frecvenţa situaţiilor similare în majoritatea instituţiilor bucureştene şi în cele din ţară. Întrebarea artistului - "cine e de vină?" – şi subtextul "ce-i de făcut?" erau legitime şi trebuie luate foarte în serios. Dacă nu dorim (şi nu dorim!) să ne întoarcem în  urmă cu câteva secole la replici zeflemitoare strigate actorilor şi la aruncatul cu alimente stricate!

Deprecierea continuă, până la insalubru, a mediului public (de către politicieni, televiziuni, forme de divertisment îndoielnic, tabloide etc.) sub pretenţia democratizării, reprezintă, de fapt, o înţelegere pervertită a noţiunii de libertate. Pervertire care, iată, pătrunde şi în sălile de spectacole, zonă foarte diferită de arena de concerte rock/pop, de stadion, de stradă, piaţă sau sufrageria de acasă. Incintele culturale necesită coduri comportamentale bazate pe politeţe şi bun-simţ.

Lista factorilor prejudiciatori e deschisă de întârziat. Veche boală balcanică, neglijarea punctualităţii e adesea explicată prin traficul rutier. Marile capitale ale lumii sunt cel puţin la fel de aglomerate, dar  exactitudinea e sfântă. Dificultăţile de circulaţie au devenit argumente la îndemână şi pentru a masca raţiuni mai puţin obiective. În alte geografii culturale, la ora programată uşile se închid, iar întârziaţii îşi pierd locul în sală. Nu li se returnează banii, pot pleca sau aşteaptă pauza într-o sală prevăzută cu plasme unde pot urmări reprezentaţia printr-un circuit video intern. La antract, sunt conduşi către locurile înscrise pe bilete. Însă lumea are grijă să ajungă din vreme, ca semn de respect pentru ceilalţi, ca politeţe elementară dintr-un cod nescris, dar agreat de toţi spectatorii.

În România, intratul după stingerea luminii e des. Pe aceeaşi reţea de socializare, actriţa Dorina Chiriac relata că la Comedie se încuie uşile pentru a bara insistenţele celor care, sub pretextul că au plătit, trag de poartă şi vor cu orice mijloc să treacă de ea. Au fost cazuri când a fost chemată poliţia! O convenţie tacită între instituţiile de spectacole ar impune norma restricţionării accesului după ce sala a fost stinsă şi, poate, ar descuraja obiceiul. Ca să mai cobor puţin în istorie, să reamintesc că nu dintotdeauna partea în care şed spectatorii era neluminată. Ţine de evoluţia scenotehnicii şi se pare că cel dintâi care a decis stingerea luminii în sală a fost Richard Wagner, la Bayreuth. Revenind la prezent, cei care vin târziu vor neapărat să ajungă fix la locurile lor, de regulă, pe la mijlocul rândului, bâjbâind în întuneric, ridicând pe toată lumea, călcându-i pe ceilalţi pe picioare, lovindu-i cu poşeta, tulburându-le tihna specifică, rupând vraja. 

În ordine cronologică, telefonul mobil este al doilea mare inamic al urmăririi în condiţii optime a unei creaţii teatrale. Nu cred să fi avut de mulţi ani încoace bucuria de-a participa la un eveniment la care să nu sune măcar un telefon. Evident, în cele mai nepotrivite momente. Evident, tare. Evident, durând o veşnicie până când posesorul îl găseşte şi îşi dă seama cum se opreşte soneria. Să nu fim ipocriţi – sunt şi oameni de teatru cărora le sună mobilul! Unii nu-l aud, alţii nu ştiu cum să-l închidă! O variantă la neglijenţa/neatenţia/nepăsarea publicului ar fi sistemele de bruiaj a semnalului, dar sunt scumpe şi la limita legii, din motive de urgenţe.

Răscolitul în poşetă, foşnitul, vorbitul cu vecinul (despre ce se petrece la rampă sau despre altceva) sunt alte ipostaze care-i afectează pe cei din jur. Cazurile descrise determină sentimente amestecate, de la ignorare şi pasivitate, la iritare. Am asistat la faze incredibile, în care spectatori mâncau pateuri sau sticksuri şi, odată, unul sorbea dintr-o doză de bere! Personal le tratez cu reacţii discrete: o privire cu subînţeles, un ssstt în surdină sau alte mici gesturi sugestive care să-i tempereze. Cel mai adesea neştiinţa, nu tupeul,  determină inadecvarea, iar intervenţia imediată  temperează focarul perturbator.

Tuşitul e, fireşte, o reacţie involuntară, dar e aiurea ca într-un moment de mare intensitate dramatică şi cu tăceri semnificative artistic să auzi accese de tuse care pot acoperi vocile actorilor. Doctorul recomandă să stăm acasă când suntem răciţi, dar dacă ţinem să mergem la teatru, atunci e înţelept să avem la noi nişte dropsuri care să ne liniştească laringele. Sau o sticluţă cu apă, obligatoriu plată, din care să sorbim discret. Vorbesc din proprie experienţă, sunt alergică şi uneori mă necăjeşte o tuse seacă, mai ales în spaţii cu spori de mucegai sau praf, dar cele două trucuri mă scot din impas.

Spuneam la începutul articolului că voi reveni la expresia "merg să văd o piesă". În "abc"-ul de specialitate, piesa desemnează textul scris de dramaturg şi rostit de actori. Ceea ce vedem pe scenă e spectacol, iar fiecare creaţie se joacă într-un şir de reprezentaţii. Sunt convenienţe terminologice foarte simplu de deprins şi uşor de utilizat, care vor demonstra că am promovat la şcoala bunului spectator.

Care sunt soluţiile pentru ca publicul să afle şi, prin exersare, să transforme în reflex rutinele civilizate? Neîndoielnic, educaţia. De la vârste fragede şi continuă, pentru că niciodată nu e tardiv să descoperi eticheta aferentă. Şcoala, familia, cercul de prieteni, dar şi instituţiile în sine trebuie să se implice în modelarea publicului. Sunt convinsă că cei care nu se comportă ca la carte n-o fac cu rea intenţie. Pur şi simplu, unii nu ştiu, alţii nu se gândesc la aceste aspecte. Curiozitatea teatrală, cumpărarea unui bilet şi uzanţele elevate sunt jaloane ale respectului faţă de artă şi creatorii ei.  Codul bunelor maniere ne priveşte pe toţi, artişti şi spectatori împreună, ca părţi inseparabile ale teatrului.