În sala de spectacol, telefonul sună/ ora jumătate…

Un om minunat şi o profesoară genială, regizoarea Sanda Manu se străduia mai demult să mă convingă să transform o parte din ce scriu în texte „educative“ pentru public. Texte în care spectatorii să poată afla, prietenos, cum să uiţi şi ce să cauţi la un spectacol. Şi ea, care şi-a dedicat toată cariera unui teatru în acelaşi timp rafinat şi accesibil, avea dreptate.

Se pare, însă, că eu sînt prea elitistă pentru asta (mă rog, elitism în România tinde să însemne orice foloseşte un vocabular mai vast de 500 de cuvinte, inclusiv „şi“ şi „în“). Dar realitatea rămîne: dusul la teatru nu e ceva „natural“ şi nu ţine de reflex.

Vineri seara, la finalul reprezentaţiei cu Oameni obişnuiţi de la Sibiu, cînd toată lumea aplauda în picioare, autoarea spectacolului, Gianina Cărbunariu, a venit şi ea pe scenă, chemată de actori. Neaşteptat, însă, ea a cerut două minute de linişte şi s-a adresat unor spectatori din primul rînd, explicîndu-le că i-a văzut umblînd la telefoane tot timpul (la balcon fiind, pot depune mărturie că da, persoanele în cauză au stat mult şi de multe ori butonînd mobilele) şi că asta este inadmisibil cînd stai la doi metri de nişte oameni vii care joacă pentru tine.

E prima dată cînd aud despre un astfel de gest al unui regizor, însă în urmă cu două săptămîni l-am văzut pe Lars Eidinger, protagonistul din Richard III al lui Thomas Ostermeier, adresîndu-se direct spectatorului care-i făcea o poză cu telefonul în timp ce era gol puşcă şi, pe urmă, telefonului anonim care suna isteric în sala de la Craiova. Iar Tudor Chirilă povestea pe Facebook faptul că, recent, a oprit reprezentaţia cu Tartuffe ca să-i bată obrazul unui spectator căruia îi sunase telefonul timp de 45 de secunde (o durată enormă în teatru). În ultima vreme, dincolo de butonatul telefonului (groaznic pentru actori dacă e vorba de primele rînduri sau de săli mici), se întîmplă tot mai des ca spectatorii să facă poze sau să filmeze bucăţi din spectacol, deşi majoritatea teatrelor au afişe sau anunţuri care spun că atare activităţi sînt interzise. Şi mai sînt şi cetăţenii care ies şi revin (sau măcar încearcă) în sală, eventual sculînd tot rîndul. Recurenţa „fenomenului“ a născut deja două şcoli absolute şi antagonice de gîndire: una (a spectatorilor) care zice „am plătit, deci fac ce vreau“, alta (a unor oameni de teatru), adeptă a smirnei absolute (spectatorul nu doar să nu folosească telefonul mobil, ci şi să nu se foiască, să nu tuşească, să nu respire greu, să nu plece de la spectacol oricît nu i-ar plăcea etc.). Din acest antagonism nu putem ieşi.

N-a murit nimeni şi nu s-a oprit nici un spectacol dintr-un foit şi-un tuşit – doar să nu deveniţi dvs. un spectacol, în locul celui de pe scenă.

Şi acum începe partea explicativ-instructivă: eu una nu sînt adepta şcolii care cere cu tot dinadinsul închiderea telefonului, ci a celei care pariază pe datul lui pe mute – de la un punct încolo, toţi avem copii mici sau rude bătrîne, iar urgenţe pot apărea oricînd, caz în care plecaţi frumos de la spectacol. De tot. Înainte să răspundeţi la telefon; cu răspunsul la un SMS sînt mai tolerantă: depinde cît de urgent e, cît de departe stai de scenă, cît de mult i-ai putea deconcentra pe vecini… (Bun, eu una mai am şi o obsesie proprie, posibilitatea de a suna oricînd la 112, născută din cretinul obicei al teatrelor, mai ales la premiere şi în festivaluri, de a lăsa să intre spectatori mult peste capacitatea sălii, blocînd astfel ieşirile de urgenţă. Ultima dată cînd nu ne mai ajungea aerul să respirăm cu toţii şi nici nu se mai vedea unde scrie „Exit“ a fost la Craiova, la Richard III despre care vorbeam.) Şi nu se filmează şi nici fotografiază, chiar dacă n-ai nici o idee despre existenţa unor drepturi de autor şi drepturi la imagine ale oamenilor de pe scenă, care au voie să aleagă ei, nu alţii, felul în care apar, profesional, în poze. Fiindcă sînt acolo în alte calităţi decît alea din buletin. Nu folosiţi telefonul mobil, în primul rînd, pentru binele dvs.: un spectacol de teatru cere să fii acolo 100%, fizic sau mental, o fractură în concentrare anulează pur şi simplu experienţa. Ştiu că toată lumea vrea să imortalizeze zisa experienţă, dar nişte poze (să sperăm că fără bliţ) de la jde metri, peste capul spectatorilor, n-o să vă facă mai popular în faţa prietenilor, iar filmarea va ieşi nasol şi va da cu totul altă impresie decît aţi avut dvs. în timpul spectacolului (că de-aia e teatru, nu film).

Dacă aveţi copii adolescenţi care n-au fost niciodată la teatru (după grădiniţă) şi vor acum, recomandaţi-le să se ducă pentru început la stand-up comedy, sau la café-teatru, sau la musicaluri, genuri suficient de antrenante cît să nu aibă tendinţa să facă altceva, pe telefon.

În rest, după mine, ca spectator căruia îi amorţesc picioarele în spaţiile tare strîmte dintre rînduri şi care asistă de mulţi ani la crize de tuse, foieli, ronţăit de bomboane şi fîsîit de ape minerale, nu vă simţiţi presaţi să staţi smirnă şi cu mîine la spate ca-n clasele I-IV, concentraţi-vă asupra spectacolului şi lăsaţi-vă corpul însuşi să se adapteze. N-a murit nimeni şi nu s-a oprit nici un spectacol dintr-un foit şi-un tuşit – doar să nu deveniţi dvs. un spectacol, în locul celui de pe scenă.

*

Episodul intervenţiei Gianinei Cărbunariu are, însă, o urmare mult mai interesantă şi relevantă. Cei trei spectatori apostrofaţi s-au dovedit a fi reprezentanţi ai unui sponsor, care cumpărase pentru clienţii lui un număr de bilete la reprezentaţia în cauză. Iar ei au abordat-o pe Gianina Cărbunariu la ieşirea din sală nu ca să-şi ceară scuze, ci ca să-i reproşeze că i-a făcut de rîs în faţa clienţilor lor şi… s-o întrebe cine e. Această din urmă parte fiind cea mai intrigantă: în ce măsură e relevantă susţinerea, ca sponsor, a unui spectacol dacă vă este atît de indiferent să ştii dinainte cine a făcut spectacolul în sine? Dvs., ca persoană, de ce eraţi în acea sală? Cum v-aţi fi simţit dvs. dacă, la o prezentare pe care o faceţi, clienţii din primul rînd ar sta cu nasul în telefoane toată prezentarea?

Sînt convinsă că cele trei persoane, oameni foarte tineri, altminteri, nu sînt reprezentativi nici pentru sponsorul în cauză şi politica lui, nici pentru atitudinea companiilor private care finanţează artă, în general. Sînt convinsă că nu toţi privesc arta drept o garoafă pe care ţi-o pui la butonieră fiindcă dă bine şi nu toţi se aşteaptă la tratament privilegiat atunci cînd se află într-o sală de spectacol, alături de alte sute de oameni, care şi-au plătit şi ei biletul. Însă, în aceste vremuri în care se vorbeşte tot mai mult despre susţinerea sponsorizării, mecenat etc., e bine să medităm mai mult, eventual preventiv, la ce presupune relaţia dintre un sponsor (privat), un producător de artă şi un artist. Fiindcă asta nu e o tranzacţie comercială şi sînt lucruri pe care nu le poţi cumpăra – trebuie, întîi de toate, să le înţelegi.

În Europa, mai mult ca oriunde, teatrul e un spaţiu al egalităţii.

Teatrul n-a fost întotdeauna un spaţiu democratic – erau vremuri cînd „sărăcimea“ n-avea voie la parter, ci numai la balcon, iar restricţii de participare pe baze rasiale şi/sau etnice au existat pînă binişor în secolul al XX-lea. Dintr-un anume punct de vedere, în multe locuri chiar din Europa, el continuă forme de inegalitate pe bază de venituri: pe Broadway şi chiar la Comedia Franceză, un bilet mai scump îţi asigură un loc cu perspectivă mai bună. Iar la unii oameni, teatrul nu ajunge şi nu va ajunge niciodată. Şi cu toate astea, în Europa, cel puţin (şi nu mă refer la Uniunea Europeană aici), teatrul chiar e, aşa cum spunea Gianina Cărbunariu referindu-se la incidentul de la Sibiu, un spaţiu al egalităţii: faptul că-ţi cumperi un bilet mai scump spune despre tine nu cîţi bani şi ce statut ai, ci cît ai fost dispus să cheltuieşti la un moment dat, cît contează pentru tine acel spectacol, un bilet mai ieftin şi un loc mai puţin frontal poate însemna doar că acela a fost singurul pe care l-ai mai găsit de vînzare. În România, cu atît mai mult: atîta vreme cît Statul e principalul finanţator al teatrului (iar fără această susţinere, şi presupunînd că ţara noastră nu se transformă în următorul deceniu în Statele Unite ale Americii, el va muri – e o artă prea costisitoare pentru orice corporaţie prezentă în România) şi fiecare cetăţean din ţara asta e „acţionar“, cu toţii sînt egali în faţa scenei.

Iar oricîte avantaje (un pahar de şampanie, posibilitatea de a asista la o repetiţie generală, un autograf de la artişti, o cină cu artiştii etc.) ar primi un sponsor, un mecena sau, cum se cheamă prin alte locuri, un „prieten“ al teatrului, ele nu vor include niciodată, odată intraţi ei în sala de spectacol, ceva în plus faţă de ceilalţi spectatori din aceeaşi sală. Nici dreptul de a vorbi la telefon, nici dreptul de a-şi alege vecinii de scaun. Dincolo de orgolii şi supremaţia banilor, chiar şi reprezentanţii sponsorului de la Sibiu ar trebui să-şi dea seama de binefacerile faptului că dusul la teatru e una dintre tot mai rarele ocazii în care pot exersa egalitatea socială. În viaţa „reală“, vor exista întotdeauna oameni mai bogaţi, mai bine plasaţi social, cu mai multe pile decît ei – chiar şi pentru ei, teatrul ar trebui să fie un refugiu.