În fond, şi plânsul e o muzică

FOTO Maria Ştefănescu

Cel mai nou spectacol al lui Radu Afrim, „Suntrack”, montat la Teatrul „Maria Filotti” din Brăila, spune povestea plină de nostalgie a unui oraş născut din muzică şi din soare. Este vorba despre Brăila, o Românie în mic. Un spaţiu cândva vesel şi colorat, căzut azi pradă ruinei, speranţelor neîmplinite şi debusolării.

„Am vrut să fac un spectacol cu oameni ai locului. Ce au în comun toţi aceştia? Cântă. Muzica lor sau a altora. N-am vrut să acopăr toate „sunetele” locului. Şi mai ales nu m-am lăsat copleşit de gloria trecutului muzical al Brăilei. Am încercat să înţeleg oferta prezentului. Şi s-o accept”, mărturiseşte Radu Afrim, care este şi autorul textului acestui spectacol.

Muzica Brăilei de azi acompaniază destinele locuitorilor ei care nu sunt cu nimic diferite de destinele tuturor românilor ce locuiesc în oraşe de provincie. Povestea celor mai mulţi dintre ei este adeseori ori povestea unui eşec. Copii şi adolescenţi plini de speranţă, ei cresc pentru a deveni căpşunari, muncitori necalificaţi pe şantierele Occidentului, dansatoare la bară pe vase de croazieră, cântăreţe în cluburi sordide de noapte sau, în cel mai bun caz, actori al căror unic moment de glorie este apariţia într-o reclamă la pastă de dinţi.

FOTO Maria Ştefănescu

Spectacolul este o declaraţie de dragoste a lui Radu Afrim către Brăila, dar dragostea presupune şi sinceritate. Aşa că regizorul nu se sfieşte să vorbească aici despre sufletele moarte ale oraşelor fantomă ale României.

Înarmat cu o cameră de luat vederi, Radu Afrim a pornit împreună cu scenografa Irina Moscu pe străzile Brăilei şi în satele de peste Dunăre pentru a culege muzica locului. Iar spectacolul „Suntrack” exact despre asta vorbeşte: despre un regizor care alături de o colaboratoare fidelă porneşte în căutarea talentelor locale din Brăila.

Regizorul din spectacol, jucat excelent de cameleonicul actor Alin Florea, este însă un artist ratat, respins în tinereţe la Conservator (precum Hitler la Arte), şi care cară după el un bagaj întreg de neîmpliniri şi frustrări înecate în alcool. Între starea lui de beţie şi cea de mahmureală, tratată cu „Colebil răceală şi gripă”, se înfiripează acest proiect. El cheamă la casting adolescenţi întâlniţi peste Dunăre, puşti care îşi puseseră pe facebook un status mincinos: „Feeling drunk in Vama Veche” pentru că le era ruşine să spună adevărul şi anume „Being drunk in Smârdan”, o lipoveancă şi un turc.

FOTO Maria Ştefănescu

Cei mai mulţi dintre aceşti actori ce apar în spectacol sunt, hai să nu le spunem „amatori”, ci, mai curând, „autentici”. Lipoveanca şi turcul sunt exact cei ce spun că sunt, şi anume rapsozi populari, în timp ce fabuloşii adolescenţii au fost „culeşi” de Afrim de pe străzile şi din parcurile Brăilei. Iar puternicul sentiment de „adevăr” adus de ei pe scenă face spectacolul şi mai emoţionant.

Precum în vremurile demult apuse, pe când oraşul era un creuzet de naţii, fiecare cu tradiţiile şi muzicile ei, şi „melodia” Brăilei de azi este formată din mai multe „sunete”: muzică veche, nouă, turcească, lipovenească, grecească, din manele deochiate, romanţe nostalgice, muzică religioasă şi muzică de pahar.

În documentarea sa, Afrim a filmat oameni cântând pe stradă sau în curţile lor. O familie de ţigani cântând muzică de pocăiţi, un copilaş cântând manele „de pârnaie”, o bătrână grecoaică retrăindu-şi intens, cântând cu ochii închişi, tinereţea şi o băbuţă aflată într-un sat în care „nu mai sunt oameni” care nu poate cânta pentru că nu se poate opri din plâns. „Copiii noştri au plecat în lume să îngrijească alţi bătrâni, dar de noi cine are grijă?,”se jeleşte ea, iar bocetul ei răvăşitor se transformă, pe nesimţite, în cântec.

FOTO Maria Ştefănescu

Bună parte din filmările lui Radu Afrim sunt proiectate în spectacol fiind comentate live de alter ego-ul său aflat în stare de  beţie, fie ea de natură etilică, sau şi mai grea, indusă de  „drogurile” cele mai tari, speranţa şi visele deşarte.

„Nu ignor trecutul acestui oraş şi sunetele lui de altădată”, îşi începe personajul regizorului confesiunea într-o „prefaţă” emoţionantă. „Nu vreau să-l dau la o parte, însă peste tot pe unde merg mi se vorbeşte de rana deschisă care e Lyra şi de numele mari care au cântat acolo. Nu vreau să scriu o lucrare de doctorat despre muzica trecutului. Nu vreau să fac o emisiune frumoasă cu sunete cenzurate pe gustul meu numai bună de dat la o televiziune falimentară. Vreau să aud sunetul oraşului de acum. Nu ce-a mai rămas din sunetul oraşului de atunci. (…) N-am fantasme cu Haricleea care se plimba prin grădina mare cântând arii celebre din opere cu căţeluşul sârmos în lesă. Ştiu că Moscopol s-a născut la Brăila. Scrie pe Google. Şi? Xenakis şi-a umplut valiza cu sunete si a plecat de aici. E mişto casa lui. În curte stă întins la soare tricoul de fotbalist al unui puşti care joacă în echipa şcolii. E amicul copilului pe care l-ai auzit cântând pe stradă şi ai fugit după el zicându-i că-l vrei în proiect. Nu l-a interesat. Bătea mingea pe stradă. Avea treabă. Cred că ideea acestui spectacol de teatru documentar de la cântecul lui ne-a venit. O fi fost o manea? O fi fost o melodie deocheată luată de pe youtube? Habar n-am.

FOTO Maria Ştefănescu

E adevărat că nu sunt timpuri de cântat pe drum. Doar copiii şi nebunii o mai fac. Pot eu să adun copiii si nebunii şi să fac un spectacol cu ei? OK. Să zicem că adun câţiva copii să-mi cânte .O să ziceti: „Păi ce, ăştia-s emblematici pentru muzica Brăilei? Domnule, dumneata ai intrat într-o arhivă de sunete peste care a trecut Dunărea de câteva ori şi o revoluţie şi cauţi un soundtrack demult pierdut. Notă cu notă. Al unui oraş pierdut. Casă cu casă.”

Atunci mă urc în maşină şi trec cu bacul dincolo. La Măcin, Turcoaia, la Greci, Cerna, Balabancea, Nifon, Isaccea, Carcaliu, Hamcearca… Acolo voi întâlni bătrâni cărora le voi cere să-mi cânte, iar ei vor începe să plângă în poartă şi în locul celor plecaţi în oraş, în alte ţări, în cimitir. Plânsul lor stins acoperă râsul copiilor absenţi. Al tinerilor încă indiferenţi. Spun şi eu vreo două cuvinte de încurajare. Nu le-am avut niciodată cu astea. Apoi urc în maşină nu înainte de a fotografia în alb-negru tufa de iasomie care a acoperit de tot casa cu lacăt pe poartă de vizavi. Îmi zic: „În fond şi plânsul e o muzică”.

Pornesc radioul pe un post regional cu dedicaţii muzicale: „Mă numesc Andreea Stoica şi doresc să dedic o melodie mamei mele, Elisabeta Stoica din satul Cerna. Apoi tipul din radio întreabă: „Unde locuiţi?” Doamna Andreea zice: „Locuiesc în Spania împreună cu soţul şi cei doi copii”. „De când n-aţi mai văzut-o pe mama dumneavoastră?” „De 6 ani.”

La radio începe o melodie veselă din folclorul trist. Eu îmi pun un mp3 şi toate speranţele în cea mai apropiată ciorbă de peşte.”

FOTO Maria Ştefănescu