Pantofii flexibili. Despre Cluj

„...ca cetăţeni ai Clujului”, a terminat Andreea Iacob o frază la lansarea volumului trilingv despre Jenő Janovics. Acum, cînd ne pregătim să fim capitala culturală a Europei, nimic nu poate fi mai binevenit decît crearea unei identităţi clujene.

Am mai scris despre identităţile noastre mult prea rigide. Mulţi dintre noi au concepţii foarte exacte despre cine e maghiar, cine e român, care atribute se potrivesc unuia şi care celuilalt, cum trebuie să arate un profesor, cum un vînzător etc. Îmi vine în minte replica unui pictor dintr-un episod cu genialul Columbo care spune despre cineva că ”el crede că numai acela e normal care poartă pantofi ca el.” De ce ne aşteptăm oare ca un regizor maghiar să fie simbolul unui oraş ce aparţine României? Identităţile se ciocnesc de parcă altă posibilitate nici nu ar exista.

„Janovics (se pronunţă Ianovici) a luat de la fiecare regim ce se putea lua”, a spus tot Andreea Iacob. Născut în 1872, el a decedat în 1945, deci a fost nevoit să lucreze fie sub statalitatea maghiară, fie sub cea română. Cum au subliniat şi vorbitorii (autoarea Erzsébet Zakariás, istoricul de film Bálint Zágoni şi cel de teatru József Kötő — Ion Vartic, deşi a fost anunţat în mass-media, nu a mai apărut —), cu toate că regizorul de teatru şi de film, directorul teatrului maghiar din Cluj a primit lovituri aparent insuportabile din partea istoriei, el nu s-a dat bătut niciodată: s-a ridicat de fiecare dată, a învăţat româneşte, a formulat cereri în română, şi-a continuat activitatea, şi a lucrat întotdeauna cu o creativitate debordantă.

Şi eu am crescut într-un mediu în care se ştia prea bine totul. Dar cred că e recomandabil să ne distanţăm de prejudecăţile noastre, altfel ele pot deveni judecăţi în toată puterea cuvîntului. Înţeleg, fireşte, că e mai uşor să te identifici cu părerea învăţată şi intrată sub piele deja. Sunt convins însă că nu vom ajunge departe cu asemenea ”uşurinţe”. 

Este Clujul oraş maghiar? La această întrebare, unii ar sări ca arşi, alţii ar începe să adune dovezi în sprijinul unui răspuns afirmativ. Important mi se pare totuşi că este un oraş, oraşul nostru în care trăim astăzi şi vrem să trăim şi mîine, un oraş în care s-au întîmplat şi se întîmplă lucruri extraordinare, un oraş care poate tipări un volum în română, maghiară şi engleză despre o personalitate marcantă a cetăţii. Un oraş care poate deveni capitală culturală numai dacă noi devenim mai flexibili.