Leonard Cohen şi amintirea a ceea este mai înalt

Avem nevoie de sentimente mai înalte. Nu putem trăi mereu în persiflare... Aflând că a murit Leonard Cohen, am avut aceeaşi senzaţie de ireal şi de farsă ca atunci când când a murit Cioran. M-am întrebat atunci, mă întreb şi acum dacă cel care şi-a trăit până la capăt melancolia poate să moară cu adevărat. Din nefericire sau poate din fericire, nimeni nu-şi trăieşte melancolia până la capăt.

Dar este melancolia cu adevărat un fel de a trăi? Sau mai degrabă un fel de a muri?

Bob Dylan a interpretat istoria cu intensitatea propriei nostalgii. Dar istoria îşi mănâncă propriul timp până când nu mai rămâne nimic. De la o generaţie la alta, fiorul nostalgiei este altul. Nostalgia se demodează.

Nostalgia este legată de ceea ce am trăit, este sentimentul care învăluie viaţa în timp.

Melancolia vine din afara timpului.

Melancolia este ceea ce am putea să fim dacă am trăi în veşnicie. Ea este posibilitatea noastră de a fi în afara timpului şi a istoriei.

Melancolia este moarte şi mai mult decât atât.

Şi atunci: cum poate muri un om care a trăit mereu cu acest sentiment profund al melancoliei?

Melancolia nu se demodează niciodată.

L-am ascultat pe Leonard Cohen în singurătăţile mele. L-am ascultat când eram îndrăgostit.

Un melancolic într-o lume fără melancolie.

N-aş putea să-mi concep viaţa fără tonul monoton al muzicii sale.

M-a scos mereu din ruşinea de a fi prea mărunt.

M-a readus la melancolia mea în perioadele de decădere.

Avem nevoie de sentimente mai înalte. Nu putem trăi mereu în persiflare...

Leonard Cohen ne aminteşte de ceea ce este mai înalt.

Aceasta este şi o lecţie pentru istorie.