Fericitul

Declararea lui Vladimir Ghica de către Papa Francisc martir al credinţei confirmă o tipologie spirituală. Dezbaterea despre comunism nu poate fi redusă la securişti, turnători, profitori, ideologi. Trebuie să discutăm şi despre cei care au rezistat, depunând, iată, mărturia fidelităţii faţă de Hristos.

Comparaţia între confesiuni este riscantă. Am văzut în primele decenii după 1989: greco-catolicii din Transilvania reclamau monopolul suferinţei, ortodocşii fiind prezentaţi drept instrumente ale sistemului. Preoţii, călugării şi laicii, chiar episcopii ortodocşi, din România şi Basarabia deopotrivă, care au căzut victime totalitarismului erau/sunt ignoraţi. În istoriografia germană, tendinţa era/este de a vedea mai degrabă curajul protestanţilor, nu şi pe cel al catolicilor din fosta DDR. Inclusiv actualul episcop al Romei era/este acuzat de a fi fost prea puţin ferm, prin comparaţie cu alţi clerici, faţă de dictatura militară din Argentina.

Defectele, asemeni virtuţilor, nu aparţin exclusiv unei confesiuni sau naţiuni. Dimpotrivă. Sfinţenia şi perversitatea sunt ecumenice. Le întâlneşti peste tot, ceea ce, la rigoare, confirmă caracterul fundamental divers al umanităţii. Poţi avea surprize şi dezamăgiri pe măsura prejudecăţilor şi a simplificărilor. Iată de ce, în suferinţă, nu au loc ierarhiile. Antrenaţi într-o stupidă olimpiadă a meritelor, ajungem la final să pierdem cu toţii credibilitatea. În definitiv, cine este fără de păcat să ridice primul piatra!

Figura Monseniorului Ghica nu are cum să nu provoace totuşi comparaţii. Cum se explică faptul că o minoritate confesională îşi cinsteşte martirii din perioada totalitarismului, iar Biserica majoritară de la noi ocoleşte tema? Întrebarea este legitimă tocmai pentru că nu lipsesc figuri ortodoxe pilduitoare. Ce împiedică asumarea teologică a istoriei recente? De ce nu ar fi în calendar cei care aduc aminte de comunism, aşa cum avem sfinţi care aduc aminte de persecuţiile împăraţilor romani, de iconoclasm, de jugul turcesc sau de lupta pentru emancipare naţională? Nu reprezintă anamneza miezul cultului divin şi temelia Tradiţiei? Împotriva iluziei că neabordarea unui subiect ar fi similară evacuării acestuia, fuga de memorie este ea însăşi memorabilă.

Fericitul Vladimir poate sta alături de un Nicolae Steinhardt, autorul emblematicului Jurnal al fericirii. Actuali cum numai oamenii bineplăcuţi lui Dumnezeu pot fi, cei doi sunt exemplari nu doar în raport cu totalitarismul. Ei oferă o dublă lecţie şi prezentului. Prima: tăria de caracter se vede în calitatea idealurilor urmărite. Asistând la spectacolul obsesiilor actorilor scenei publice – de la unii care vor putere cu orice preţ la cei care vor să intre în istorie cu betoniera –, mărturia depusă pentru un Altul, nu pentru sine, interoghează sever conştiinţele egolatre. A doua: sfinţii sunt frumoşi. Asaltat de urâtul cotidian, confruntat doar cu ştiri despre cât de neputincios, de altfel în sens negativ eşti, prietenii lui Hristos îţi (re)descoperă demnitatea uitată. Te fac, cu adevărat, fericit.