Decizii promiţătoare

Recentele tulburări din Biserica noastră majoritară provocate de acuzaţiile aduse episcopului de Huşi au avut, ca mereu în istoria eclesială, şi partea lor constructivă. Vechii greci ştiau: crizele sunt şanse de a gândi altminteri.

În cazul nostru concret, un prim şi foarte important pas a fost clarificarea structurii justiţiei bisericeşti. Până acum, din păcate, Statutul Bisericii Ortodoxe din România nu prevedea nimic clar despre ce trebuie făcut în situaţiile de abateri disciplinare ale înaltului cler. Instituţia consistorială se limita la clerul inferior şi la monahi. Potrivit Statutului, episcopii nu păreau să fie niciodată în situaţia de a da socoteală. Să recunoaştem: o abordare abuzivă, arogantă, sfidătoare nu doar teologic, ci mai ales antropologic.

Un alt pas: instituirea cadrului instituţional privind adresarea de sesizări din teritoriu către o comisie sinodală permanentă. Gestul nu are în vedere un plus de centralism şi cu atât mai puţin relativizarea autonomiei eparhiale. Decizia Sfântului Sinod îşi propune altceva: posibilitatea informării din vreme asupra unor situaţii înainte ca acestea să degenereze. În plină epocă a comunicării în masă, a mijloacelor de transmitere instantanee a datelor, nu ne mai putem scuza credibil cu formule de genul nu am ştiut, abia acum am aflat etc.

Mai departe, retragerea din scaun a fostului episcop de Huşi este un moment menit să pună în evidenţă un adevăr pe cât de simplu, pe atât de anevoios şi de dureros de pus în practică: nu Biserica îi slujeşte pe cei care o conduc, ci aceştia sunt în slujba comunităţii de credinţă. De unde şi obligaţia de a ţine departe orice umbră de îndoială şi sminteală, inclusiv cu preţul amar al renunţării, al recunoaşterii de a nu fi la înălţimea aşteptărilor. Altfel spus, nu putem ţine Biserica lui Hristos în captivitatea propriilor noastre slăbiciuni.

Una peste alta, ultimele decizii ale Sfântului Sinod pot fi considerate promiţătoare. Ele promit înţelegerea organică a faptului bisericesc tradusă printr-un dialog mai empatic între ierarhie şi cler, între slujitorii altarelor şi laici, pentru a ajunge la o nouă paradigmă a felului în care Biserica se raportează în general la societate. Faptul că am avut nevoie de o criză pentru redescoperirea tuturor acestor evidenţe reprezintă, în esenţă, modul lui Dumnezeu de a ne certa, învăţându-ne.