„Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele!“

Credinţa. Credeţi că este simplu? Mai gândiţi-vă. La prima vedere, cuvintele de mai sus ne răvăşesc total, fiind greu de descifrat. Însă, dacă reuşim să le pătrundem înţelesul, aflăm comoara vieţii şi cheia rezolvării tuturor problemelor noastre.

Călătoria noastră spirituală prin Postul Mare ajunge, în acest început de săptămână, la chestiunea credinţei. De ce abia acum şi nu la început, s-ar întreba unii? Deoarece credinţa este, înainte de toate, un test valoric al personalităţii noastre. Adică este o modalitate de a afla cam cine eşti în realitate. Pentru aceasta, trebuie să treacă un timp pentru a acumula nişte valori; nu există credinţă fundamentată pe nimic.

Înainte de a trece la concret, îngăduie-mi, dragă frate cititorule, un preambul. Duminica acesta s-au citit, în Biserici, două texte evanghelice: unul, al vindecării unui copil posedat de duh rău, celălalt, textul clasic al Fericirilor. Oare câţi nu caută azi fericirea şi, deşi o au scrisă negru pe alb, nu o ajung, dimpotrivă, din ce în ce mai mulţi oameni devin depresivi?! Iar statisticile previzionează creşterea alarmantă a fenomenului.

Tot astăzi, Biserica cinsteşte un important sfânt: Ioan Scărarul. Supranumele îi vine de la opera sa de căpătâi, „Scara“, un veritabil manual de trăire spirituală, aşezat, ca importanţă, imediat în vecinătatea Scripturii. El arată, în 30 de trepte (capitole) drumul desăvârşirii umane, începând cu părăsirea păcatelor zis „comune“ (mânie, invidie, bârfă, minciună, lăcomie, mândrie etc.) şi terminând cu dobândirea virtuţilor, dintre care cea mai importantă este cea a dragostei mântuitoare. Ea este arhicunoscută, ca şi cuvânt, la nivel planetar, dar este tot atât de eronat înţeleasă, motiv pentru care lumea noastră trăieşte un haos şi o tulburare aproape permanentă. Recomand călduros cartea, mai ales celor dornici să-şi pună la punct anumite atitudini sufleteşti. (se poate descărca de aici)

Asemenea „Scării“, Fericirile rostite de Hristos înfăţişează acelaşi drum al desăvârşirii, condensat dumnezeieşte în câteva cuvinte. Începutul acestui drum îl aflăm însă în Evanghelia vindecării copilului posedat, care are două planuri: dialogul Hristos-ucenici şi dialogul Hristos-tatăl copilului. Asupra acestuia din urmă ne vom apleca atenţia în chestiunea credinţei.

Dialogul are trei momente, fiecare fiind o întreagă etapă duhovnicească din viaţa oricui. Ar fi interesant să ne întrebăm, în care dintre acestea ne situăm, căci aşa aflăm cam ce vârstă spirituală avem (adeseori ea este total diferită de cea biologică). Deci...să ne relaxăm şi să plonjăm în miezul acestui dialog.

Primul moment este prezentarea situaţiei copilului, de către tată. El se încheie cu rostirea tatălui: de poţi ceva, ajută-ne, fiindu-Ţi milă de noi. Aceasta este treapta credinţei comune, obişnuite am spune. Este etapa lui am şi eu credinţa mea. Parţial adevărat, pentru că nu există om fără credinţă, aşa cum nu este om fără suflet sau valori. Religiozitatea, ca tendinţă a omului de a crede în valori spirituale, este ceva nativ fiecărui om. Că valorile pe care le urmăm sunt adevărate sau false, bune sau rele, asta rămâne de stabilit în timpul sau la finalul vieţii noastre.

Cuvintele tatălui trădează o raportare greşită la credinţă, numită de mine „Dumnezeul ghişeu“. Este ca în viaţa de zi cu zi a unui contribuabil: dai ceva la ghişeu şi aştepţi altceva în schimb. Ştii că ghişeul există, ştii că depinzi de el, ştii cum să ajungi acolo, dar nu ştii bine cum funcţionează (deşi tu crezi că ştii deja) şi nici nu prea ştii ce o să primeşti. Viziunea asta devine şi mai interesantă dacă ne raportăm la frământarea publică recentă pe tema finanţării cultelor. Am auzit destui întrebând: ce ne dă Biserica de banii ăia? Faţă de tatăl lovit de necaz, care măcar testa puterea Domnului, aceştia nici măcar nu mai ştiu ce dă Biserica. În schimb, îşi permit să-şi dea cu părerea, deşi sunt habarnişti. Dar, asemenea tatălui, au timp să afle.

Deci tatăl avea o credinţă eronată. El îi vorbeşte lui Hristos ca şi cum Dumnezeu ar fi neputincios şi lasă de înţeles că, dacă rezultatul cererii sale este unul nesatisfăcător, ar fi exclusiv din vina Domnului. Şi astăzi mai auzim: de ce Dumnezeu nu face cutare şi cutare lucru? Sau, invers: de ce Dumnezeu lasă să se întâmple rele? Adeseori suntem tentaţi să credem că întreaga vină pentru o situaţie nefastă sau o nereuşită personală i se datorează Domnului, ceea ce poate genera un negativism religios. 

În realitate, problema nu este la Dumnezeu. Undeva, adânc în noi, ştim bine că El nu ne vrea răul, pentru că, practic, nici noi, chipul Său, nu ne vrem răul. Doar un înşelat duhovniceşte, un masochist, ar fi capabil să-şi dorească propriul rău. Îndoiala că Dumnezeu ar fi handicapat sau neputincios în a ne ajuta arată că, de fapt, noi avem un handicap al propriei credinţe, proporţional ca mărime cu această îndoială. Astfel, problema este în realitate la noi şi se cheamă „credinţă formală“, „incompletă“, „falsă“, „greşită” sau „căldicică“. Treptele ei se regăsesc între seminţele neroditoare din Pilda Semănătorului.

Aşa ajungem la cel de-al doilea moment. Pentru a începe vindecarea tatălui (uimitor, tatăl era mai bolnav decât copilul) Hristos îi răspunde dumnezeieşte, pe măsură: : De poţi crede, toate sunt cu putinţă celui ce crede. Folosirea identică a sintagmei de poţi, ca într-o oglindă, demonstrează că, teologic vorbind, Dumnezeu poate toate câte vrea, dar nu fără voia omului. Adică nu El este cel neputincios, ci noi suntem neputincioşi de a face ceea ce trebuie, pentru a fi totul bine şi frumos. Neîmplinirile noastre pe calea îndumnezeirii se datorează exclusiv nouă, motiv pentru care unele treburi merg anapoda.

Prin urmare, părăsirea păcatului şi împlinirea binelui în viaţă depind foarte mult de noi înşine, de câtă credinţă curată şi dreaptă avem. Nu credinţa falsă, nu credulitatea, nu superstiţiile duc la desăvârşirea omului, căci, din contră, acestea îi ţin sufletul captiv în închisoarea ignoranţei şi a minciunii.  Adevărul vă va face liberi, zice Domnul, şi continuă să spună: toate sunt cu putinţă celui ce crede; credinţa împlineşte rugăciunile spre desăvârşire; credinţa este virtutea prin care putem dobândi de la Dumnezeu orice vom cere, căci nimic nu va fi vouă cu neputinţă, de vom vrea să ne desăvârşim în lucrarea binelui; ba chiar cele ce par imposibile la oameni, la Dumnezeu sunt cu putinţă, prin credinţă.  Mai mult, chiar şi munţii se vor muta, de vom avea credinţă cât un bob de muştar. Unii au spus că nu de mutarea munţilor este nevoie ci de transfigurarea vieţii păcătoase, chestiune la fel de grea, pentru unii, ca mutarea unui munte. Dar şi la propriu vorbind, mutarea unui munte presupune exercitarea unor forţe ale credinţei, prin intermediul ştiinţei şi tehnologiei: pasiune, pricepere, dăruire, motivaţie etc. Totul este să muţi muntele cu folos, nu aiurea. Adică să ai credinţa dreaptă, nu falsă.

Pentru a încurca şi mai tare lucrurile, în aparenţă, dar de fapt clarificându-le, Sf. Ap. Pavel ne spune: credinţa este fiinţarea celor nădăjduite, dovada lucrurilor celor nevăzute . Adică nu este vorba de o demonstraţie materialist-ştiinţifică   a celor spirituale, aşa cum credeau bieţii comunişti şi cred actualii cercetători atei, gen Richard Dawkins (deşi, după mine, ateismul este tot o formă de credinţă: crezi că Dumnezeu NU există, faţă de alţii, care cred că există). Dimpotrivă,  este vorba despre convertirea valorilor spirituale în realităţi ale vieţii, prin credinţă. De aceea, deşi uneori se completează reciproc şi fericit în revelaţia naturală, religia şi ştiinţa se despart în acest punct al supra-firescului credinţei, pentru că însuşi omul este dihotomie, trup şi suflet, materie şi duh. Dumnezeu şi spiritualul nu pot fi observabile sau măsurabile prin metode  materialist-ştiinţifice. Înţelegerea incorectă  a relaţiei religie-ştiinţă duce inevitabil la teorii aberante, gen crede şi nu cerceta (mai vechi) sau religia este opiul popoarelor, religia nu are bază ştiinţifică (mai nou). În fond, iubirea nu este raţiune şi nici invers ( vezi textul anterior despre minte şi inimă).

Ultimul moment aparţine tatălui, aflat în clipa dezvrăjirii din propria-i credinţă greşită. Căzând masca ce ascundea eroarea credinţei sale, omul va striga, cu lacrimi în ochi, tulburătoarele şi paradoxalele cuvinte:  Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! Tradus mai pe româneşte ar suna aşa:  Cred, Doamne, că ce spui Tu este drept, că Tu poţi toate câte voieşti şi că nimic nu este la Tine cu neputinţă. Eu credeam că am credinţă, că felul în care eu credeam, până să Te găsesc, era bun. Numai că Tu mi-ai arătat că era, de fapt, necredinţă. O credinţă falsă, moale, incompletă, eronată sau superstiţioasă, adică, după Sf. Ioan Teologul, „căldicică“, ce duce la nedesăvârşire, la ratarea mântuirii şi, implicit, a prezenţei binelui în viaţa noastră.

Acesta este momentul esenţial al iluminării sufleteşti, al convertirii, al „declicului interior“ sau „revenirii în sine“. Lacrimile tatălui sunt expresia părerii de rău că până acum a pierdut timpul degeaba, crezând în iluzii. Abia de acum va începe adevărata căutare a lui Dumnezeu, paradoxal, după ce L-a aflat. Ceea ce i se părea lui că este  Dumnezeu, ca un „ghişeu“, nu era în realitate Dumnezeu, ci o manifestare înşelătoare a unui subiectivism viciat. De aceea, când fiecare dintre noi ajungem într-un asemenea moment, abia atunci simţim că avem mult mai mult nevoie de ajutorul divin ca să nu mai rătăcim calea. Până nu afli comoara, nu ţi-e teamă de pierderea ei, dar după ce o afli ştii ce ar însemna să o pierzi. Din păcate, de multe ori trăim în înşelare, neştiind ce pierdem (concept ajuns chiar slogan publicitar)

Astfel, adevărata vindecare biblică nu este a copilului, ci a tatălui, care era bolnav de o credinţă strâmbă. O părere greşită poate face mult mai mult rău decât o eroare materială, căci cuvintele sunt mai tari ca bombele. Uitaţi-vă la dansul satanic al relelor din noi şi din jurul nostru şi, de puteţi, contraziceţi-mă.

Pe scurt, credinţa este o ardere a inimii spre împlinirea Dragostei, însoţită de o bucurie a minţii aflată în căutarea Adevărului. Dar ambele se lucrează în pacea rugăciunii, însoţită de post, aşa cum arată dialogul dintre Hristos şi ucenicii Săi.

De aceea, mulţi chemaţi, puţini aleşi.

PS. Ca o destindere, după un text aparent greoi, îţi propun, dragă cititorule, să urmăreşti un filmuleţ în care să admiri graţia naturii, concretizată în două lebede flămânde, dar cumva sincronizate (pe la jumătatea clipului), surprinse pe plaja din Eforie Sud.