Cei cu care nu vorbim. Despre adulaţia generalizată

„Bergenbier este admirator oficial al generaţiei de aur”. Sper că-mi amintesc bine, dar cred, totuşi, că într-adevăr asta este sloganul pe care l-am văzut la sfârşitul unei reclame acum câţiva ani când cu ceva aniversare al generaţiei Gică Popescu-Hagi. Lucrurile însă au evoluat.

Am reuşit să ne făurim timpuri în care trebuie să fii admiratorul oficial al unui om politic, nu importă care. Dacă eşti împăcat cu sentinţa din procesul Varanus Felix, trebuie musai să fii băsescian, autoritar, boierul minţii şi praful de pe axa Liiceanu—Pleşu—Patapievici. Dacă spui că preşedintele nu e Făt-Frumos din Lacrimă, eşti comunist, securist, pupincurist şi iluzionist ideologic. Nici nu ne interesează că oameni politici nu mai sunt de mult, şi în niciun caz nu sunt cei în a căror dos ne-am băgat.

Ne comportăm de parc-am fi o gaşcă de adolescenţi răzgîiaţi care au nevoie să se identifice cu cineva, altfel nu se simt bine în limuzina ultimul răcnet. Ne credem autonomi nevoie mare, dar jinduim să avem nu un model!, modelul, dacă e autentic, vrea să fii tu însuţi, nu o scanare a personalităţii sale, să avem pe cineva al cărui fan am putea fi. 

Ne mîndrim cu facultăţile noastre nu mintale, ci cu cele pe care le-am absolvit, că pînă şi Tzatza Golden aminteşte la emisiunea Alunitzei că a terminat facultatea cutare (şi sunt sigur că a terminat-o de-a dreptul), şi ne comportăm de parcă cea mai de seamă realizare a unei universităţi ar fi faptul că ne învaţă să nu gîndim. Nu vorbim cu alde-alea! Dar şi noi suntem unul dintre cei cu care nu vorbim.