Mă învârt prin bucătărie. Aş vrea să-mi fac o cafea, dar nu mai e timp. Mă lovesc de suportul de uscat rufe întins chiar în drum. Urmează să închid geamul şi să o tai la lucru. Ce înseamnă să usuci hainele de ani de zile în camere neaerisite, deasupra unor bulevarde îmbâcsite… Măcar să las draperia trasă, să le vadă soarele. De parcă asta ar conta. Dar cred că totuşi contează. Judec un pic problema, blocată între suportul de rufe şi aragaz.

De afară, de pe bulevard, se aude ca şi cum ar trece un cârd de gâşte. Stai un pic! Împing plasa şi mă holbez. Terasa Fericirii s-a deschis deja de 30 de minute, dar primii clienţi încă nu s-au arătat, ceea ce e ciudat, e ca şi cum chiar nu şi-ar dori nimeni să bea o votcă la ora 7.30 dimineaţa. Aud din nou gâştele, zic eu, pur şi simplu nişte păsări mari în zbor deasupra blocului, invizibile şi extrem de gălăgioase.

Sunt la un pas să întârzii, închid geamul şi decid că e mai bine să elimin draperiile, să las soarele să-şi facă de cap peste suportul de rufe. Cobor, ies din bloc, salut primul client care se pregăteşte să intre la Terasa Fericirii, bărbatul îmi răspunde, deşi nu mă cunoaşte, deşi nici eu nu-l cunosc pe el, dar am o dispoziţie din aia în care toată lumea e drăguţă cu toată lumea, genul de stare pe care îmi imaginez că o au de exemplu bipolarii înainte de a pica-n depresie.

Traversez spre staţia de tramvai şi de peste drum văd mai bine toată scena. Deasupra blocului meu sinistru cu zece etaje zboară un stol de pescăruşi. Îi număr. Nu e simplu deloc să numeri nişte pescăruşi în zbor. Să zicem că mi-au ieşit 17, ceea ce e ok, pentru că-i un număr frumos. Pescăruşii sunt nervoşi şi scot nişte sunete ciudate. Dacă ai fi bătut în cap şi i-ai auzi din casă ai putea crede că sunt orice, de exemplu nişte gâşte. Nişte gâşte mai mici, cu moace de pescăruşi.

Suntem în ianuarie. Locuitorii din Bucureşti se plâng mereu că pescăruşii îi invadează în diverse perioade ale anului. Dar eu, în toţi cei cinci ani de când trăiesc aici, nu cred că am văzut vreodată, în mod conştient, un pescăruş în oraş. Probabil i-am văzut de mii de ori, normal, dar în viaţa mea nu i-am remarcat. M-am întâlnit cu şobolani, cu gândaci, cu ciori, cu diverşi câini (în ultima vreme cei mai mulţi - albi), am văzut tot felul de păsări, inclusiv păuni, pe aleile unui parc, dar ăsta e primul meu stol de pescăruşi în Bucureşti.

Doar n-o să faci mare tam-tam pe treaba asta cu pescăruşii, nu, Lavinia? Nu, desigur, încerc să nu dau o importanţă cosmică unui asemenea moment; în fond sunt doar 17 păsări în zbor deasupra unui bloc oribil. Probabil nu înseamnă nimic. Probabil toate semnele pe care credem noi că ni le trimite universul nu înseamnă nimic. Sunt doar nişte chestii întâmplătoare, nu nişte lucruri super-şmechere, din care să extragem vreo învăţătură intergalactică despre rău şi bine.

Ai fi putut considera că cineva încearcă să-ţi spună, de exemplu, că există viaţă necontrolată şi nemonitorizată în lume, că există speranţă şi alte clişee, că momentul acesta e tot ce ai şi tot ce nu poate fi păstrat, că dincolo de ce vezi tu de pe geam e mult mai mult mai mult, dincolo de blocuri, dincolo de parcuri, dincolo de mall-uri, de-a lungul şoselelor, dincolo de munte, dincolo de mare. Ca şi cum cei 17 pescăruşi proşti de la geamul tău ar fi de fapt mai înţelepţi decât ai fost tu vreodată.

Dar, după cum spuneam, n-o să transformi momentul acesta într-o epifanie de doi lei. O să te urci în tramvai şi o să te îndrepţi spre lucru, pentru că nimeni nu face ce vrea, toţi facem ce trebuie, lăsând în urmă cei 17 pescăruşi aproape adevăraţi, vii, albi, cu glasuri ascuţite şi corpuri de hârtie.

Citiţi AICI toate editorialele semnate de Lavinia Bălulescu

Pe Lavinia Bălulescu o găsiţi şi pe Ferma de gânduri.