Un prieten din Hurezi, împătimit de amintita sintagmă, îmi aduce deunezi să văd o fotografie, într-adevăr veche, chiar foarte veche, a reginei Maria, din anii când era invitata lui I.G.Duca la Măldăreşti, unde acesta îşi ridicase o casă de vacanţă, se spune azi, înalta musafiră fiind găzduită în Cula Greceanu, cumpărată de celebrul liberal de la moştenitorii Măldăreştilor, rămaşi, Măldărăştii, evident, pe la începutul secolului al XIX-lea, fără urmaşi de parte bărbătească. Regina, frumoasă cum se ştie şi cum se poate vedea şi în fotografia care ilustrează însemnarea mea, dornică, se presupune, să-i aducă lui Duca o dovadă în plus a ataşamentului ei şi naţional, se pozase îmbrăcată într-un costum oltenesc, vâlcean, hurezean, de fapt cu vâlnic, iie şi cu maramă, ţinând în mâna dreaptă un ulcior făcut de olarii slătioreni din ceramică roşie, învârstat la umeri cu un cerc de râuri albe.

Foarte reuşita fotografie m-a dus, nu e de mirare, cu gândul şi la amintirea Slătioarei mele de demult, o comună cu olari şi vărari şi cu fermecătoarea friză a Potecaşilor sub streaşina Bisericuţei de la Vioreşti, bisericuţă pe care m-am străduit, nu exagerez cu nimic, 50 de ani să o salvez, să o întineresc şi să o pun în lumina meritată, începând chiar din ziua şfeştaniei ei, în septembrie 2008, când se împlineau şi cinci veacuri de existenţă a acestei vetre ţărăneşti căreia îi aparţin prin Sărari.

Atunci, în 2008, odată cu resfinţirea Vioreştilor, m-am gândit că sărbătoarea ar putea fi înnobilată, şi a şi fost, prin instituirea oficială a unei steme a Slătioarei. Aşa l-am rugat pe academicianul Dan Berindei, de prietenia căruia mă bucuram şi mă bucur, şi care era şi un mare prieten al Fundaţiei Nişte Ţărani şi colaborator al revistei Clipa, l-am rugat, zic, să mă ajute ca stema să devină o realitate, ţinând seama şi de faptul că domnia sa era şi preşedintele comisiei naţionale care aproba stemele şi însemnele lor. Astfel, pe stema Slătioarei se află potecaşul din Friza Potecaşilor – ţăranii imputerniciţi de domnie să apere pe caii lor mărunţi şi pe potecile de munte hotarele lumii olteneşti intrată vremelnic sub administraţia austriacă harnică şi grăbită să ridice în Slătioara cazărmile militare vestite în toată Europa – pomul, simbolizând preocuparea pentru pomii fructiferi, ulciorul, simbolul olăritului şi înălţimile Măgurii Slătiorului.

Iată cum am ajuns şi la această Carte poştală prin care susţin ideea generoasă, sugerată autorităţilor oficiale de azi, de a asigura fiecărei comune româneşti o stemă cu simbolistica identitară, dar şi, subliniez, cu obligaţia cetăţenilor şi, în primul rând a primarilor, de a păstra vie în viaţa socială a localităţii  cel puţin a unuia dintre simbolurile comunei aflate pe stemă, un argument hotărâtor pentru sădirea în conştiinţa fiecărui locuitor al acelei geografii a mândriei pentru vatra lui, pentru identitatea acelei vetre, pentru spiritualitatea ei.

Nu s-ar putea, oare, ca direcţiile de cultură şi de învăţământ judeţene să îşi facă şi ele un punct de onoare, în programul lor, din această primă treaptă a bătăliei pentru renaşterea în România a demnităţii identităţii naţionale şi de spirit?! Fireşte, aici aş vedea şi rolul foarte mare important al Bisericii naţionale şi al Bisericii, în general, care să pledeze pentru această idee aflată, repet şi nu ostenesc, în suferinţă astăzi, la noi, când toţi avem datoria să facem din sărbătoarea Centenarului Unirii, al Marii Uniri, un argument al verticalităţii noastre în concertul european şi mondial. Nu poate fi şi această sugestie considerată, ea singură, un factor hotărâtor venind în favoarea obrazului nostru curat în lume!? Ţările mari nu se sfiesc să-şi fluture, pe bune dreptate, drapelul naţional identitar. Putem învăţa de la aceste ţări mari şi din mândria lor.

Imaginea reginei Maria în costum oltenesc hurezean, cu un ulcior de pământ slătioarean îm mâna dreaptă, o mare regină care a apărat cu atâta îndârjire, cu atâta fervoare, cu atâta patriotism verticalitatea naţională românească –  poate fi un model.