Bazarul cu amintiri

Nu cu mult timp în urmă am ajuns pe la un tîrg de vechituri, adică de antichităţi, sună mai puţin insalubru, pe undeva pe la Romexpo. Am plecat de acolo cu mai multe chestii printre care şi o grămadă de înscrisuri olografe ale unor literaţi. Aşa, de amorul artei, o plăcere proprie şi „personală”. Bani aruncaţi pe fereastră ar zice oricine şi nu neg că ar avea dreptate.

Impresionat de achiziţiile făcute am mai rămas la o poveste cu omul de la care le-am luat, agăţîndu-mă de interese şi subiecte măcar aparent comune. Văzîndu-mă pasionat, mi-a spus că mai are articole disponibile, mi-a dat un număr de telefon şi, la nici o săptămînă după, eram deja în vizită, la ultimul etaj al unui bloc comunist, undeva pe la un capăt de metrou. M-a instalat la un birou impozant într-o cameră în care mobilierul era de la nu ştiu cine, avea o poveste deosebită şi, după o introducere pregătitoare, mi-a pus în faţă cîteva vrafuri. Notiţe, manuscrise, publicaţii cu unele articole încercuite, decupaje din presa literară de la noi şi de prin alte părţi, toate sistematizate riguros, cu data scrisă în colţul din stînga-sus. Şi semnate de acelaşi autor. Puteţi să vă alegeţi orice, mi-a spus, facem la sfîrşit totalul şi socotim. O să mai şi scădem pentru că aţi venit aici, a continuat cu prietenie. Erau parte din arhiva cuiva important, dar numele pe care mi l-a spus nu-mi spunea nimic. Am găsit pe Google că fusese profesor la Sorbona şi Viena, că a fost mare decan prin Bucureşti şi că avea scrise vreo douăzeci de cărţi. Ce mai, chiar o personalitate! Au venit la rînd, scoase din rafturi sau aduse din alte camere, noi maldăre de broşuri, cărţi cu dedicaţii, corespondenţă şi felicitări. Pe unele le-am deschis cu emoţie, trecînd peste indiscreţia pe care o comiteam, atras de numele vestite care le expediaseră. Omul dispăruse mai demult, de curînd şi soţia, băiatul îl urma în carieră, dar se pare că îl cam durea la bască de trecut, o fi considerat că urmele vieţii „ălui bătrîn”, cîndva ilustru trebuie să dispară odată cu persoana sa. Ori poate avea nevoie de spaţiu. Drept urmare, aproape tot ce a creat, idei, ciorne, notiţe şi princepsuri, puteau deveni ale mele, cumpărînd astfel întreaga urmă a vieţii unui om. „La reducere”. Oprind-o astfel să ajungă la gunoi. Cam aşa se întîmplă lucrurile după fiecare dispărut, important sau nu. „Umbra” unui om, înscrisuri, manuscrise, gînduri, opera lui la prima mînă. Da, recunosc, au fost multe de care, după ce le-am atins şi citit, nu m-am mai putut despărţi. Şi care au plecat de-acolo împreună cu mine. Doar ca să mai reziste un timp, unul, doi sau treizeci şi cinci de ani, întîrziate puţin de la dispariţia în orice neant. Muzee?, oare vor mai exista ele atunci? Dar oare va mai fi cineva interesat de aşa ceva?

Şi ai mei s-au dus de mult timp într-Acolo, casa a trebuit vîndută, nu m-am putut opune lui frate-miu, n-aveam financiar forţa de a trage totul pe spuza mea. Bine, nereuşita nu mi-a picat deloc bine, se zice că niciodată nu se vinde casa părintească, ea a trebuit să fie eliberată, jumate a dispărut contracronometru şi din prima către containerul de gunoi, în şi pe lîngă el, poate să mai fie de folos cuiva, mi-am zis, restul, mobilier şi saci cu de toate, pe la cunoscuţi, prieteni ori iubite de moment. E drept, de prea multe ori au rămas pe-acolo de tot, dar asta nu o ştiam de pe atunci, acum lucrurile sînt deja întîmplate, şi totul e doar un gînd gri care îmi repugnă. Iar cînd persoana dragă n-a mai luat campionatul şi a retrogradat, m-am deplasat la acel depozit vremelnic cu un camion închiriat, l-am umplut, i-am mulţumit şi am salutat-o definitiv, iar după cîteva sute de kilometri l-am parcat în faţa casei ălor bătrîni ai noii favorite. Transportul şi descărcarea şi-au cerut tributul, amintiri au devenit bune de pus pe foc, iar altele, supravieţuitoare şi nemaiîncăpînd pe niciunde, au ajuns prin vecini sau pe la rude de circumstanţă.

Ne-nţeles rămîne gîndul Ce-ţi străbate cînturile, Zboară vecinic, îngînîndu-l, Valurile, vînturile

Cu mine, în Capitala tuturor oportunităţilor au mai ajuns doar cîteva traiste cu cărţi, din care persoane prezente au început, desigur dezinteresat, să tot împrumute. Nişte vinuri vechi şi răsuflate, pe vremuri ele îşi aveau locul lor în vitrina din sufragerie, dădeau bine la musafiri, aşa erau timpurile, fotografii de familie, cu persoane de multe ori necunoscute şi despre care nici nu mai am pe cine să întreb şi nişte bijuterii modeste dar pline de încărcătură. Astea, ultimele, erau „cota” mea dintr-o prea rapidă împărţeală frăţească, pe care n-am putut-o amîna. Mult timp au stat pe-acolo, pe undeva la îndemînă, aproape de mine, cît să le simt prezenţa. Pînă cînd cuiva trecut în vizită i-au atras atenţia, i-or fi trebuit şi omul s-a servit cu ele singur. Că le-am găsit mult mai tîrziu şi întîmplător, pe unde de fapt uitasem că le-am pus, aproape că nu mai are nici o importanţă.

Şi încă mă mai gîndesc dacă teancurile alea de ziare şi reviste, de peste tot pe unde am mai scris vreun rînd sau cîte o pagină, unele în cîte două sau trei exemplare, ce ciudat!, de multe ori aşa le avea şi omul acela, poate or fi trebuit să ajungă pe la prieteni, pe la cunoscuţi, cine mai ştie?, manuscrisele, cărţile cu dedicaţiile autorilor, colecţiile de hîrţoage vechi, scrisorile sau cărţile de vizită, le-am tot purtat cu mine de colo-colo, pe-unde am mai stat, mai au alt rost decît să umple rafturile şi să adune praful? Oare nu ar trebui să le...?

Cezar Pârlog este publicist şi scriitor. Ultimele cărţi apărute sînt „Ce mult te-am iubit!“, Editura Libris Editorial, 2018 şi „Facts of life“, Editura Junimea, 2018.

Citiţi şi:

- De Sîn' Andrei
- Copaci. Amintiri (III)
- SMS naţionale. Nelimitat
- Muzică, dragoste, genealogie
- De-o ciorbă
- Ciorile lu' Nea Nicu