Aceasta nu este o pipă?

Câteva dintre cele 101 artefacte de la expoziţia „Comorile Chinei”, în România  FOTO Marian Iliescu

Insistenţa mai multor guverne pe vectorul Patrimoniu în politicile culturale nu a dus, de fapt, la mare lucru. Faptul că, an de an, obiective de patrimoniu se degradează, sunt abandonate sau sunt demolate după revendicarea în instanţă, duce spre pierderea progresivă a unor părţi din istoria noastră.

Pipa şi Adevărul. Pentru mulţi, este cunoscut celebrul tablou al pictorului suprarealist, René Magritte, Trădarea imaginilor (Aceasta nu este o pipă) de acum optzeci şi cinci de ani. Artistul spunea că, din moment ce pipa nu poate fi umplută cu tutun, nu e o pipă, e o imagine şi dacă ar fi scris „aceasta este o pipă”, ar fi minţit, nu ar fi fost adevărat. Întâlnim aceeaşi logică, dar în răspăr, în, de pildă, anexarea Crimeei de către Rusia (nu e o “pipă” căci nici harta nu este teritoriul, nu-i aşa?) sau în cazul logicii strâmbe privind un caz de plagiat: dacă nu sunt martori ai furtului, acesta nu a avut loc. Şi tabloul în cauză, şi evenimentele menţionate, cărora li se mai pot adăuga şi altele, au în comun faptul că raportul dintre realitate şi adevăr este inversat. Tabloul nu e o pipă, ci reprezentarea, imaginea uneia, anexarea Crimeei nu este o anexare, ci o acceptare a ce se întâmplă, plagiatul nu a fost comis, pentru că nimeni nu poate depune mărturie. Dar tabloul în care e pictată o pipă, există, Crimeea face acum parte din Rusia şi harta acesteia se va modifica pentru a include teritoriul iar plagiatul devine o reprezentare legală, o ficţiune, nu un fapt verificabil de către oricine. În toate aceste situaţii, ca în celebrul tablou, suprarealismul e un adevăr. E o altă realitate, ca în practicile spirituale asiatice, de pildă.

Tablou aparţinând lui René Magritte, Trădarea imaginilor („Aceasta nu este o pipă”)

Suprarealism… chinez la Bruxelles. Duminică, locuitorii Bruxelles-ului vor suferi din nou: după vizita de acum câteva zile a preşedintelui american, pentru care măsurile de securitate au impus restricţii severe de circulaţie, dar nu şi faţă de organizarea unor proteste, iată, acum, acestor restricţii li se adaugă şi unele privind…libertatea de exprimare. Dacă poliţia capitalei belgiene nu ar fi reacţionat aiurea, poate cazul nici nu ar fi existat. Ambasada chineză din Bruxelles a cerut ca posterele spectacolului de dans al unei companii chineze să fie înlăturate de pe traseul vizitei şi din proximitatea hotelului unde urmează să fie cazat preşedintele chinez. Organizatorul turneului, al treilea, de altfel, este Falun Dafa, o organizaţie care există din 1992 şi care, prin practicile spirituale bazate pe cele trei principii ale Adevărului, Compasiunii şi Toleranţei (Zhen, Shan şi Ren) a avut un impact uriaş în societatea chineză. După câţiva ani, organizaţia a fost considerată “periculoasă” şi pusă la index. Recent, patru avocaţi pentru drepturile omului, care doreau să afle ce se întâmplă cu membri ai Falun Gong deţinuţi în prezent, au fost ei înşişi reţinuţi (după cum scrie pe 24 martie “South China Morning Post”). Spectacolul în cauză, dincolo de prezentarea comorilor civilizaţiei chineze, includea şi ceva referitor la paracticile de tortură ale deţinuţilor. Ooooops! Nu se pot chestiona măsuri şi proceduri ale guvernului chinez: nici privind disidenţii întemniţaţi, nici de ce libertatea de exprimare a unei companii de dans “supără”. Dacă o faci, reacţia e ca în unele şcoli budiste zen unde ar trebui să nu-l întrebi nimic pe maestru. Dacă îi pui vreo întrebare, se va întoarce și te va lovi în cap cu un băț, ceea ce se cheamă "avertisment cu bățul".

Presa belgiană spune că nu e normal un astfel de comportament instituţional al poliţiei. Cenzurarea de dragul de a nu “supăra” pe distinşii oaspeţi nu e ceva concordant cu democraţia occidentală. De altfel, şi aici ca şi puţin mai înainte în Franţa, vizita chineză provoacă, cum s-a subliniat, un comportament nu faţă de un preşedinte de stat, ci, parcă, faţă de unul al unei pieţe economice. Ceea ce, de altfel, este şi adevărat. La fel ca în cazul tabloului, aceasta nu este o vizită de stat, ci un târg. Desigur, mulţi vor să încheie târguri profitabile cu guvernul chinez care reprezintă o mare putere economică astăzi. Dar cu ce preţ?

Preţul corect. Domnul Dragnea, Cultura şi Comorile României. Domnul Dragnea a fost în vizită în China. S-a întors. Acum are idei. Ca şi dl. Ponta, şeful său (care fusese şi dânsul acolo, de unde s-a întors). Nu numai că ar fi bine - îndeamnă dl. Dragnea -  să înveţe copiii români limba chineză (ştie dânsul ceva?!), dar trebuie repede să încheiem contracte cu companii chineze din domenii sensibile (ceea ce poate fi OK dacă acelea au reuşit în contracte similare şi în alte ţări). De curând, ne-am trezit că am rămas restanţi la capitolul Cultură: vom organiza în China, ca act de reciprocitate, o expoziţie, „Comorile României”, pentru care se alocă, din Fondul de rezervă al Guvernului, peste 1 milion de euro. Comorile României sunt, după câte s-a aflat din „Nota de fundamentare” a proiectului: „obiecte arheologice şi de artă semnificative din patrimoniul nostru cultural (ceramică, arme, podoabe şi accesorii vestimentare, vase sacre şi profane din aur, argint şi bronz, sculpturi în piatră, ceramică şi metal, ţesături istorice, icoane, fresce, monede) datând din paleoliticul final (cca 10.000 a.C.), neolitic (6.500-3.500 a.C.), epoca bronzului şi prima epocă a fierului (3.300-650 a.C.), geto-dacică (650 a.C.-106 p.C.), romană (sec. I p.C. - sec.VII p. C.), medievală românească (sec. VII-XVIII), provenite din toate regiunile istorice ale României. „Argumentele aduse: un gest de politeţe faţă de partea chineză care ne-a adus în două rânduri „capodopere ale civilizaţiei” din această ţară, dar şi „un act important de politică culturală” din partea română.

Cum se vede, politeţea costă: una e să organizeze o mare putere economică o expoziţie în România şi alta e …invers.

Ne-ar fi bucurat ca atât domnul Dragnea, interesat de educaţia copiilor noştri, cât şi Ministerul Culturii, preocupat de acte culturale importante, să fie mai clari în obiective. Ar fi plăcut ca, pe viitor, Guvernul să-i încurajeze pe copiii noştri şi în alte direcţii, mai ales prin politici educaţionale cu scaun la cap, iar Ministerul Culturii să primească din Fondul de rezervă al guvernului sume necesare pentru situaţii de urgenţă în cultură: pentru infrastructura culturală (spaţii de lucru şi prezentare pentru creatorii din artele spectacolului, artele vizuale), pentru diseminarea profitabilă a expertizei culturale, pentru reformarea aparatului birocratic cultural central şi local.

Rămâne întrebarea de fond: care sunt, de fapt, comorile României?         

Insistenţa mai multor guverne pe vectorul patrimoniu în politicile culturale nu a dus, de fapt, la mare lucru. Faptul că, an de an, obiective de patromoniu se degradează, sunt abandonate sau sunt demolate după revendicarea în instanţă, duce spre pierderea progresivă a unor părţi din istoria noastră; să ne gândim la Bucureşti şi alte oraşe din ţară, la cetăţi, faţade, ruine, situri „îngheţate” din lipsa fondurilor, lipsa investiţiilor în pregătirea de personal calificat, aparatură de analiză şi restaurare, în finalizarea nu ştiu câtor şantiere arheologice sau de patrimoniu deschise de două decenii. La fel, istoria postdecembristă tumultuoasă a Comisiei Monumentelor Istorice, existenţa ei adesea precară arată - şi adăugaţi aici semnalările specialiştilor, dar şi ale acelora care trăiesc în proximitatea acestor obiective de patrimoniu şi situri arheologice - cum „comorile” României nu au devenit încă prilej de satisfacţie pentru turiştii români şi străini aşa cum au devenit expoziţiile cu comorile Chinei, de exemplu. Oare de ce? Dacă tot e să arătăm comorile României atunci să le protejăm, să le prezervăm şi să le exploatăm ca lumea.

Un paradox? Dacă tot vorbim de patrimoniu, să nu uităm de vechi biserici care necesită restaurări, lucrări de întreţinere etc. Paradoxul este: dacă B.O.R. construieşte cu atât sârg, spre cinstea-i, zeci şi sute de biserici an de an, de ce nu poate îngriji şi de cele vechi? Dar, ca să fim corecţi, Biserica cere bani de la stat şi pentru bisericile vechi şi pentru cele noi. Dacă e adevărat că, după 1990, în România au fost construite câte cinci biserici la o şcoală nouă, mă întreb pentru ce ne pregătim? De fapt, nu mai e un secret că statul român e un fel de laicat ortodox: un suprarealism. „Aceasta nu este o pipă”.

O altă întrebare: de ce e nevoie să justificăm mereu, în asemenea situaţii, că suntem demult pe acest pământ, că avem istoria noastră multimilenară? De ce nu includem în „comorile” noastre şi pe cele de azi? Când e vorba de arta contemporană vie, întotdeauna smulgerea banilor de la oficiali pentru organizare şi execuţia câte unui proiect mare, e o luptă disproporţionată. Este flagrantă această neîncredere, uneori acest dispreţ faţă de creatorii şi interpreţii din domeniul artelor vii. Ei trebuie mereu să ceară, ei nu intră la “acte importante de politică culturală”.  Ei sunt numai o “reprezentare”, o “imagine”, nu o realitate prin care comorile României pot fi bine văzute şi preţuite şi în ţară, dar şi în afară.