Zorii Revoluţiei Române, Episodul 7: Problema Solidarităţii. Ceauşescu, îngrijorat de soarta socialismului

Zorii Revoluţiei Române, Episodul 7: Problema
Solidarităţii. Ceauşescu, îngrijorat de soarta socialismului

În august 1989, mişcarea Solidaritatea câştiga alegerile din Polonia. Construcţia socialismului polonez se încheia. În acel moment, Nicolae Ceauşescu, îngrijorat de soarta regimurilor comuniste de pretutindeni, a făcut un apel la statele din blocul estic pentru organizarea unei întruniri care să dea soluţiile optime pentru înlăturarea Solidarităţii. Au existat, însă, şi speculaţii privind o intervenţie militară în Polonia.

La miezul nopţii dintre 19 şi 20 august 1989, tema măsurilor active de prezentare a României ca un „bivuac agresiv“ a prins o nouă formă. Îngrijorat de soarta socialismului, dacă autorităţile de partid maghiare şi poloneze continuau să se îndrepte spre o tot mai mare împărţire a puterii cu entităţi non-comuniste, Nicolae Ceauşescu a început să militeze pentru o întrunire a tuturor statelor socialiste, în care să se discute problemele fundamentale ale „construcţiei socialiste“.

Intenţiile României au fost discutate de liderul comunist maghiar Karoly Grosz şi de ministrul de Externe Gyula Horn în cadrul unei întâlniri a Biroului Politic al Partidului Muncitoresc Socialist Ungar la Budapesta, în mai 1989. Când Grosz a afirmat că Ceauşescu va critica reformele din Ungaria şi va invoca doctrina Brejnev la apropiata reuniune a CPC din iulie 1989, Horn l-a corectat, explicând că „românii nu vor să discute acest lucru în cadrul Comitetului Politic Consultativ“.

O întâlnire pentru depăşirea dificultăţilor

În vreme ce continua să acţioneze pentru excluderea operaţiunilor militare străine în cadrul Pactului de la Varşovia, Ceauşescu dorea organizarea unei conferinţe a tuturor statelor socialiste, în care să fie discutate situaţia curentă şi viitorul socialismului. „Suntem de părere că este foarte important pentru statele socialiste membre ale Pactului de la Varşovia şi pentru toate ţările socialiste să analizeze şi să soluţioneze în comun problemele curente ale construcţiei socialiste, modalităţile în care putem colabora mai bine, pregătindu-ne pentru criză şi asigurând dezvoltarea economică şi socială a tuturor popoarelor pe calea socialismului“, sublinia liderul comunist român la întrunirea Comitetului Politic Consultativ din iulie 1989. Conform oficialilor bulgari, Ceauşescu dorea să includă atât membrii Pactului de la Varşovia, cât şi „alte ţări socialiste“ într-o analiză comună a „problemelor construcţiei socialiste şi a modurilor de depăşire a dificultăţilor“. Ceauşescu propusese „să fie organizată o întâlnire nu mai târziu de octombrie în acest an“.

Jos Solidaritatea?!

O nouă ocazie de a prezenta conducerea română ca fiind ferm pornită pe calea intervenţiei militare a apărut după victoria electorală a Solidarităţii, pe 19 august 1989, când Tadeusz Mazowiecki a fost desemnat prim-ministru şi a fost însărcinat cu formarea guvernului în Polonia. În noaptea aceea, Ministerul de Externe al României le-a telefonat, pe rând, tuturor ambasadorilor ţărilor din Pactul de la Varşovia, propunându-le o întâlnire urgentă pentru a discuta soarta socialismului în Polonia, în Europa şi la nivel global.

„Gazeta Wyborocza“ din Polonia a publicat în ediţia din 29 septembrie -1 octombrie 1989 „declaraţia verbală“ a lui Ceauşescu: „Ca partid comunist şi ca ţară socialistă, nu putem considera că aceasta este exclusiv o chestiune internă a Poloniei. Credem că ea priveşte toate statele socialiste. […] Ţinând seama de cele de mai sus, conducerea de partid şi guvernul României consideră că partidele comuniste şi muncitoreşti din ţările socialiste, membrii Pactului de la Varşovia trebuie să ia poziţie şi să insiste ca Solidarităţii să nu-i fie încredinţată misiunea de a forma guvernul“.

Manifestaţie a Solidarităţii la şantierul naval din Gdansk, în 1980; Foto: Wikipedia

Reinterpretarea: spre o acţiune militară

Lech Walesa, liderul Solidarităţii, a primit premiul Nobel pentru Pace; Foto: AP

Conducerea PCR a decis să facă apel la conducerea Partidului Unit Muncitoresc Polonez, la birourile politice, la liderii multor ţări din Pactul de la Varşovia şi la alte ţări socialiste, pentru a-şi exprima intensa îngrijorare şi pentru a acţiona împreună pentru a preveni situaţia gravă din Polonia, în apărarea socialismului şi a poporului polonez.

Liderul român făcea un apel urgent la organizarea unei „conferinţe a liderilor de partid, a forumurilor politice şi a liderilor altor state socialiste“ pentru a preveni prăbuşirea socialismului în Polonia. Chemarea sa a fost prompt reinterpretată ca un apel la o intervenţie militară în cadrul protestelor publice amplu diseminate de Varşovia şi de Budapesta, ca şi în uşor mai discretele comentarii ale oficialilor sovietici în discuţiile cu interlocutorii occidentali. Nicolae Ceauşescu, pretindeau ei, renunţase la opoziţia de două decenii faţă de doctrina Brejnev şi la „principiul  neamestecului în afacerile interne ale statelor şi ale partidelor“, pentru care autorităţile de la Bucureşti insistaseră încă de la începutul anilor ’60.

Aşa cum a explicat Ceauşescu a doua zi Comitetului Politic Executiv al PCR, o conferinţă a tuturor ţărilor socialiste „ar constitui o puternică manifestare a unităţii ţărilor noastre socialiste, afirmarea solidarităţii şi a hotărârii lor de a întări această solidaritate“, mai cu seamă că mişcările poloneze fuseseră făcute „în acord cu Uniunea Sovietică şi, cred eu, am putea spune chiar mai mult, chiar la recomandarea Uniunii Sovietice“. Din acest motiv, a continuat Ceauşescu, „ne-am adresat mai întâi sovieticilor“, fiindcă numai ei ar putea „determina conducerea Partidului Unit Muncitoresc Polonez să adopte o poziţie mai fermă“. Prin declaraţia sa, Ceauşescu a dorit să facă presiuni asupra Kremlinului, ştiind bine că autorităţile poloneze conduse de Wojciech Jaruzelski erau bine dirijate de Moscova şi că nu acţionau după propria lor voinţă.

Ca partid comunist şi ca ţară socialistă, nu putem considera că aceasta este exclusiv o chestiune internă a Poloniei. Credem că ea priveşte toate statele socialiste. […] Ţinând seama de cele de mai sus, conducerea de partid şi guvernul României consideră că partidele comuniste şi muncitoreşti din ţările socialiste, membrii Pactului de la Varşovia trebuie să ia poziţie şi să insiste ca Solidarităţii să nu-i fie încredinţată misiunea de a forma guvernul.

Nicolae Ceauşescu în «Gazeta Wyborocza», ediţia din 29 septembrie -1 octombrie 1989

Când Ceauşescu nu e înţeles de comunişti

Un lider iubit şi detestat deopotrivă; Foto: Fototeca Online a Comunismului Românesc

În vreme ce conducerea poloneză a criticat dur propunerea şi şi-a exprimat dezamăgirea faţă de faptul că Bucureştiul nu se arăta mai înţelegător, presa locală a prezentat iniţiativa liderului român ca susţinând intervenţia militară străină împotriva Poloniei. Urmându-i exemplul, autorităţile comuniste de la Budapesta au protestat şi ele faţă de apelul lui Ceauşescu la „o acţiune comună «folosind toate mijloacele necesare pentru a împiedica distrugerea socialismului în Polonia»“, insistând că „intervenţia militară sau prin orice alte mijloace în treburile interne ale altei ţări“ era „în totală contradicţie“ cu poziţia perseverentă a României împotriva invaziei în Cehoslovacia, din 1968.

În mod ironic, Budapesta şi-a demascat propria sa campanie recentă şi extrem de categorică prin care pretindea că România se pregătea pentru o intervenţie militară împotriva ei, mai ales în iulie 1989, iar acum insista că înainte de 19-20 august 1989, Bucureştiul „promovase sistematic şi permanent“ principiul „neamestecului în treburile interne ale altor state“, şi că pretinsa militare de dată recentă a sa pentru o intervenţie în Polonia era, prin urmare, „în totală contradicţie“ cu poziţiile sale anterioare.

Erorile sovieticilor

Oficialii sovietici de atunci – şi mult timp după aceea – au făcut tot posibilul pentru a-i convinge pe interlocutorii americani şi europeni că România constituia acum o ameninţare militară agresivă, cel puţin în cadrul blocului sovietic.Asistentul personal al ministrului de Externe sovietic Eduard Şevardnadze, Anatoly Dobynin, pretindea că Ceauşescu „ceruse o intervenţie a Pactului de la Varşovia în Polonia pentru că partidul anticomunist Solidaritatea câştigase alegerile“. Adjuncţii lui Dobrynin de la Departamentul Internaţional au insistat pe aceeaşi temă în faţa oficialilor americani. Unul dintre aceşti adjuncţi de la Departamentul Internaţional sovietic şi fost membru al GRU (n.r. – Directoratul principal de spionaj militar din URSS), afirma în discuţia cu un istoric american: „Guvernul României a cerut în secret celorlalte state din Pactul de la Varşovia să i se alăture în trimiterea de trupe în Polonia“.

La fel de activ era şi Ministerul de Externe sovietic. Unul dintre adjuncţii lui Şevardnadze, specialist în afacerile internaţionale ale SUA, a pretins în mod eronat în faţa unui fost membru CIA şi analist al Departamentului de Stat că liderul român „nu ştia de încurajările lui Gorbaciov“ pentru reformele poloneze când a făcut respectivul apel pentru „o intervenţie militară a Pactului de la Varşovia în Polonia“. Amploarea acestei campanii şi insistenţa cu care a fost diseminată i-au convins pe mulţi analişti că Ceauşescu „susţinea intervenţia militară în întregul bloc estic“.

Un rebel şi un cal troian

Efectul combinat al tendinţelor cognitive, al patologiilor organizaţionale şi al dezinformărilor bine ţintite a făcut ca rolul României în atenuarea confruntărilor periculoase din perioada Războiului Rece să fie cunoscut doar unor cercuri restrânse ale administraţiilor americane, de la Kennedy la Reagan. În rândul comunităţilor de analişti ale serviciului de informaţii şi ale mediului academic din SUA, percepţia asupra României a oscilat, pe aproape întreaga durată a Războiului Rece, între imaginea de „rebel“ şi cea de „cal troian“ sovietic. Multe dintre acţiunile şi reuşitele României erau pur şi simplu prea improbabile şi neplauzibile pentru a fi înţelese şi acceptate în lipsa unei observări şi/sau implicări directe. Iar dezinformările sponzorizate de Moscova nu au făcut decât să confirme părerile celor care considerau că aceste reuşite nu erau, de fapt, reale.

România era oaia neagră şi pentru SUA, şi pentru URSS

România era concomitent ţinta întregului bloc sovietic – un ţap ispăşitor a cărui denigrare îndepărta în mare parte atenţia critică a Occidentului de la ceilalţi membri ai Pactului de la Varşovia şi tot mai mult o problemă – una potenţial dezastruoasă – pentru politica americană ce viza o transformare fundamentală a relaţiilor dintre Est şi Vest, în care Estul era reprezentat şi dirijat de URSS. În consecinţă, ţara şi regimul ei puteau fi – şi erau – zugrăvite în cei mai întunecaţi termeni fără o serioasă verificare, imperativul politic de neutralizare sau îndepărtare a obstacolelor din calea încheierii Războiului Rece (considerate de mulţi în Occident ca sinonime cu oponenţii lui Gorbaciov) suprapunându-se peste şi chiar umbrind cerinţele de acurateţe analitică.

Fenomenul a fost ilustrativ descris de celebrul auto-denunţat spion sovietic Whittaker Chambers care, după ce a spionat pentru URSS în anii 1920 şi 1930, s-a predat şi a făcut dezvăluiri cu privire la amploarea incredibilă în care instituţiile federale americane fuseseră penetrate de spionajul sovietic la niveluri înalte. Revelaţiile sale au fost primite însă cu o considerabilă reţinere (prelungită pe mai bine de şase ani) de oficialii americani, care nu puteau să creadă cât de mult fuseseră înşelaţi şi de cine. Chambers amintea de „incapacitatea universală de a distinge adevărul de fals“, mai ales „atunci când falsul este prezentat astfel încât să semene cu ceea ce lumea îşi doreşte, iar adevărul este aşa cum lumea nu şi-l poate închipui – şi nici nu vrea să şi-l închipuie“. Oaia neagră română era convenabilă pentru URSS, pentru liderii est-europeni loiali sovieticilor şi, spre sfârşitul anilor 1980, şi pentru SUA.

Cred că Uniunea Sovietică, şi mă refer în primul rând la Partidul Comunist din Uniunea Sovietică, ar putea deţine un anumit rol – nu prin forţa armată – în a conferi o mai bună orientare [la Varşovia].

Nicolae Ceauşescu, 4 decembrie 1989, Moscova

Câinele n-a lătrat când a trebuit

De aceea, aserţiunile privind agresivitatea militară a României nu erau supuse unei atente examinări sau verificări. Din motive similare, analizele de după 1989 s-au axat mai puţin pe ceea ce făcuse sau intenţionase România şi mai mult pe colectarea de reiterări ale respectivelor aserţiuni din aceleaşi surse care le lansaseră iniţial. Astfel, o serie de fenomene de tip „câinele n-a lătrat când a trebuit“, care ar fi impus o anume precauţie privind aserţiunile de ameninţare militară din partea României, au rămas neexaminate. Spre exemplu, niciunul dintre documentele întrunirii Comitetului Miniştrilor de Externe (CMA) ai Pactului de la Varşovia din octombrie 1989 nu reflectă existenţa vreunei discuţii sau îngrijorări cauzate de o propunere românească de intervenţie militară. De asemenea, nimeni n-a „lătrat“ în această privinţă nici la întrunirea CMA din noiembrie 1989. În mod similar, nu au fost observate pregătiri militare sau desfăşurări de trupe cu caracter ofensiv pe teritoriul României în perioada respectivă. De asemenea, nu se ştie să fi existat discuţii la nivelul Comitetului Central sau al Comitetului Politic Executiv – ori la orice alt nivel politic – care să sugereze că România ar fi susţinut intervenţia militară străină împotriva Poloniei. Deopotrivă, nu s-au înregistrat discuţii sau preparative în acest sens în cadrul Ministerului român de Externe şi al Statului Major al Armatei Române. Nivelurile de comandă operaţionale sunt în mod similar tăcute în privinţa oricăror tipuri de desfăşurări de forţe străine.

Misiune imposibilă: invadarea Poloniei

Într-adevăr, a crede că România susţinea intervenţia militară peste graniţele proprii ar însemna să ignorăm aproape 30 de ani de politică, doctrină, pregătiri, instrucţie şi îndoctrinări militare care au transformat Armata Română în singura indisponibiă pentru o astfel de misiune. Frecvent reafirmatele sale bariere legale şi constituţionale îi interziceau să ia parte la operaţiuni dincolo de frontierele naţionale în absenţa unui atac militar al „imperialiştilor“, iar atunci permisiunea era acordată doar de Marea Adunare Naţională. Absurditatea acestor acuze e evidentă fie şi la o simplă analizare a modului în care forţele armate române ar fi putut ajunge în Polonia – unica rută cât de cât posibilă necesitând ocolirea unei bune părţi a continentului pe mare sau pe deasupra ei – prin Strâmtoarea Bosfor, prin Marea Egee şi Adriatică, prin Mediterana cu ieşire la Atlantic şi până în Marea Baltică, prin Marea Nordului.

Interesant este că, afirmând că România renunţase la poziţia sa împotriva intervenţiilor militare, Budapesta şi Varşovia s-au referit la faptul că România condamnase invadarea Cehoslovaciei în 1968, dar nu şi la permanentele reiterări ale condamnării invaziei sovietice din 1979 în Afganistan. De asemenea, nu au amintit nici de poziţia singulară a României în respingerea unei intervenţii militare străine în Polonia în 1980-1981 şi după aceea – inclusiv în 1983, când eforturile Bucureştiului de a insera în comunicatul Pactului de la Varşovia o declaraţie menită să-i protejeze pe polonezi de intervenţiile străine au fost refuzate de Wojciech Jaruzelski.

Liderul român a ridicat, într-adevăr, problema intervenţiei militare la sesiunea extraordinară a liderilor de partid de la Moscova, la începutul lui decembrie 1989. Dar felul în care a făcut-o se află aproape la polul opus faţă de ceea ce au afirmat delegaţiile sovietică, poloneză şi maghiară. De fapt, Ceauşescu a dat o lovitură de graţie himerei reprezentate de faptul că România ar fi susţinut o intervenţie militară în Polonia. În întâlnirea sa bilaterală cu liderul sovietic de pe 4 decembrie 1989, Ceauşescu i-a spus acestuia: „Cred că Uniunea Sovietică, şi mă refer în primul rând la Partidul Comunist din Uniunea Sovietică, ar putea deţine un anumit rol – nu prin forţa armată – în a conferi o mai bună orientare [la Varşovia]“.


Titlurile şi intertitlurile aparţin redacţiei. Pentru a consulta varianta în limba engleză a textului, precum şi trimiterile bibliografice, accesaţi siteul larrylwatts.blogspot.ro.

citeste totul despre: