În multe feluri, unirea nu este secondată de unitate. Un exemplu la îndemână: aderarea la Uniunea Europeană – o altfel de unire! – nu este urmată automat de integrare, procesul acesta putând dura atât de mult încât unii, precum britanicii, îl abandonează, în vreme ce alţii îl critică, profitând însă toţi de avantajele lui imediate. Toţi euroscepticii se hrănesc din tensiunea dintre idealul la care au aderat generaţiile anterioare şi lipsa de răbdare a celor de azi, la care adaugă defecte inevitabile, dar reparabile, de parcurs. Declară maşina rablă, înainte ca ea să fie cu adevărat kaputt.

În ceea ce ne priveşte, unirea Principatelor Române şi apoi a Regatului României a declanşat o serie de proiecte prin care unitatea trebuia să devină reală. Iaşul a rămas, cultural şi nu numai, o capitală secundă, loc de refugiu în Marele Război, referinţă identitară inconturnabilă şi spaţiu de întâlnire cu estul apropiat sau mai îndepărtat. Este emblematică grija regelui Carol I de a lăsa în capitala moldavă semnele vizibile ale noii monarhii prin restaurarea bisericii Sfinţii Trei Ierarhi şi refacerea fostei catedrale Sfântul Nicolae Domnesc sau construirea noului sediu al Universităţii.

În Transilvania, după 1918, este pus în practică un vast program de reconsiderare a spaţiilor publice reprezentative: de la noul centru al Oradei şi al Clujului, construit acum în jurul Catedralei ortodoxe şi a Teatrului Naţional, la ansamblul eclesial de la Alba Iulia, care va găzdui încoronarea regelui Ferdinand I, şi de la noile biserici ortodoxe de la Târgu Mureş, Sighişoara, Turda, Reşiţa, Satu Mare, Zalău sau Bălţi la admirabila catedrală mitropolitană a Timişoarei, sfinţită în prezenţa Regelui Mihai cu un an înaintea abdicării sale forţate.

Dincolo de autostrăzi, necesare fără îndoială, ceea ce azi şi mâine ar trebui să ne unească ar fi, cât mai simplu spus, gratitudinea faţă de înaintaşi (pe care nu îi cunoaştem suficient), respectul pentru zestrea primită (pe care o ignorăm şi nu-i mai vedem valoarea), pietatea faţă de cei care au murit pe câmpurile de luptă, în lagăre şi închisori (faţă de care avem o datorie neîmplinită încă). Măcar la acest soroc al calendarului să realizăm cât de departe am ajuns, prin ce sacrificii s-a plătit totul şi că trebuie în regim de maximă urgenţă să recuperăm respectul de sine.