Un muzeu cât o ţară

Actuala majoritate parlamentară a respins înfiinţarea la Bucureşti a Muzeului Comunismului. Un prim refuz a venit de la efemerul guvern Ungureanu. Cel puţin la acest capitol, stânga şi dreapta au convingeri identice. De ce, totuşi, un muzeu?

Înainte de răspuns, o ştire: un bărbat de 90 de ani, care a lucrat în serviciul paznicilor de la Auschwitz, a fost arestat acum câteva zile în sudul Germaniei. La mai bine de jumătate de secol de la încetarea războiului, Procuratura de la Stuttgart nu ezită să închidă un prezumat criminal. Pe fundalul terorii comuniste, vă puteţi imagina o ştire similară în Rusia, Bulgaria sau România? La noi funcţionează argumentele „umanitare“: nu vedeţi că este bătrân? A executat ordinele. Şi-a făcut datoria! Faptul că tocmai datoria aceasta trebuie condamnată exemplar, nu pare să convingă. Se ignoră că răul s-a întrupat, că au fost oameni plătiţi pentru a ancheta, tortura, păzi, controla, ucide. Dramele istoriei nu sunt fenomene naturale precum grindina sau incendiul de pădure în zilele toride de vară.

O spun şi la întâlnirile cu cei mai tineri, majoritatea „neplasaţi” în momentul pe care îl trăiesc: la temelia oricărui magazin de fast-food sau de telefonie mobilă este un cadavru. Evident, nu vreau să le stric pofta de viaţă. Doar să le aduc aminte o banalitate gravă: nimic din ceea ce au ei, mult sau puţin, nu este de la sine înţeles. Absolut nimic. Putea fi altfel. Să se nască în locul şi timpul în care s-au născut cei care, după 1945, au avut „ghinionul” să plătească pentru convingeri, idei, opţiuni şi visuri. Asta nu înseamnă că noi, în 2013, trăim în cea mai bună epocă posibilă, ci ne arată, prin oglindă, cum ar fi fost destinul nostru în urmă cu doar câteva decenii. Iată, foarte simplu formulat, sensul pe care îl dădea Cicero istoriei ca învăţătoare a vieţii (magistra vitae).

Aşadar, un Muzeu al Comunismului ar avea cel puţin două funcţii. Prima: devoalarea terorii. Violenţa fondatoare şi brutalitatea metodelor prin care s-a menţinut la putere fac din comunism un fenomen aparte. Cunoaşterea mecanismelor unui asemenea experiment social – peste o sută de milioane de victime în toată lumea – nu reprezintă o opţiune, ci o obligaţie. Tenacitatea pedagogică este fundamentală. Măcar de-am cultiva memoria Gulagului cu intensitatea cu care o cultivăm pe cea a Holocaustului. A doua funcţie: preţuirea, prin comparaţie, a libertăţii. Nu putem aspira cu adevărat la cultura transparenţei, a participării şi implicării, ignorând ce a fost înainte. Toate marile popoare, cum ne arată exemplul nemţilor, au învăţat din trecutul lor.

Prin decizii, gesturi şi declaraţii, oamenii noştri politici produc zilnic dovada că nu ştiu de unde vin. Sau că nu vor să li se aducă aminte. La urma urmelor, refuzând concentrarea la propriu, între pereţii unei instituţii, a memoriei regimului totalitar, ei promovează un altfel de muzeu. România ca atare, de la blocuri la ruine industriale şi de la mentalitate la colaboratori ai securităţii ajunşi în funcţii înalte, este, de fapt, un pasionant Muzeu al Comunismului. Un muzeu cât o ţară.