În primele pagini, m-am îngrozit: cât de ignorant sunt! În mintea mea, Regina Maria era... acolo, o regină. M-a cuprins un sentiment de ruşine. Apoi, m-am gândit cu furie la anii mei de şcoală, plini de ore de învăţământ politico-ideologic, comuniştii mi-au ascuns istoria ţării mele! Regrete inutile, asta mi-e crucea, m-am resemnat, să citesc şi să nu dau vina numai pe comunişti!

Anii 1916-1917 sunt, probabil, cei mai dramatici din istoria României. Retragerea armatei, refugiul Casei Regale şi a Guvernului Brătianu în Moldova, o iarnă năprasnică, foamete, zeci de mii de morţi, epidemia de tifos exantematic, lipsa lemnelor pentru încălzire, a medicamentelor, mizerie, deznădejde. Regina Maria nu se lamentează. Notează cu tristeţe înfrângerile dureroase, dar fără să acuze pe cineva. Am descoperit o femeie de o vitalitate care m-a uluit. N-au existat zile de la Dumnezeu, cu excepţia celor în care gripa a ţinut-o la pat (pe vremea aceea nu exista „Nurofen“), în care Regina Maria să nu viziteze spitale, să nu împartă soldaţilor ţigări, cărţi poştale şi mâncare, să nu se oprească pe drum pentru a împărţi oamenilor alimente, să nu încerce să aline suferinţele şi să-şi încurajeze poporul. Aproape că m-au durut ochii de câte ori am citit notaţii de genul: „M-am dus la Sf. Spiridon să vizitez...“, „După prânz am plecat să vizitez spitalul de bolnavi de tifos de la Galata...“, „La zece şi un sfert m-am dus la spitalul Brâncoveanu...“, „M-am dus devreme, încărcată cu daruri, la spital...“. Regina Maria a fost primită cu entuziasm de soldaţii şi ofiţerii de pe front. Dar nu numai atât: regina primea zilnic, în audienţe, demnitari, ambasadori, medici, oameni care îi cereau ajutorul în fel de fel de probleme. De parcă, Regina Maria ar fi fost suveranul României!

În jurnalul Reginei Maria am descoperit ce înseamnă să fii un lider:
să-ţi pese de oameni.  

La un moment dat, Regina notează: „Românii întotdeauna îşi închipuie că, ultima clipă, va interveni Dumnezeu, sau soarta, sau norocul ca să-i salveze! Dar motto-ul meu e: ajută-te singur şi te va ajuta şi Dumnezeu!“. Din jurnal am simţit că Regele Ferdinand, iertaţi-mi expresia!, a fost cam molâu, adică lipsit de fermitate în luare deciziilor, Carol, prinţul moştenitor ajuns la vârsta marilor fapte, era cam dezorientat, iar prim-ministrul Ionel Brătianu, liberalul mult lăudat în prezentul nostru abulic, era mai mult preocupat de sforării şi de contrele cu conservatorii din guvern. În plină urgie a războiului, politicienii îşi vedeau de treabă: se certau. (Înclin să cred că România Mare a fost făcută de Marile Puteri, victorioase în război, şi nu de „bravii“ noştri politicieni.)

Nu în ultimul rând, în jurnalul Reginei Maria am descoperit şi am înţeles ce înseamnă să fii un lider: să-ţi pese de oameni. Să-ţi pese! Mai mult, jurnalul Reginei Maria este prima lecţie de patriotism pe care o trăiesc. Este un patriotism autentic şi profund, de negăsit în vremurile noastre pline de „patrioţi“ TV şi digitali.

 

*Traducere din limba engleză de Anca Bărbulescu, ediţie îngrijită de Lucian Boia.