Procesul Vişinescu. Prima concluzie

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:

Chiar dacă decizia instanţei nu este încă definitivă, condamnarea la 20 de ani de temniţă a fostului comandant al închisorii de la Râmnicu Sărat are implicaţii multiple. Ne propunem în câteva texte ale rubricii să le trecem în revistă.

Înainte de orice, să limpezim un lucru esenţial: nimeni nu se poate lăuda cu acest „succes”. Tendinţa de a obţine capital strict personal, chiar de a construi o mitologie de uz public, este foarte mare. Ea trădează, cât mai simplu spus, lipsa de caracter. Pentru că doar o persoană lipsită de caracter se poate cocoţa pe biografiile celor care au murit la Râmnic sau în oricare alt loc din sistemul concentraţionar românesc. Este motivul pentru care, în timpul alegerilor pentru Parlamentul European şi pentru Preşedinţia României, am atras atenţia că suferinţa nu poate fi temă electorală.

Nefiind aşadar o dovadă de pricepere personală ieşită din comun, decizia de vinerea trecută se află, de fapt, la capătul unui drum sinuos, lung de un sfert de secol, parcurs de societatea românească şi de Justiţie deopotrivă. A fost nevoie de mult entuziasm şi de dezamăgire pe măsură pentru ca un instrument al dictaturii să poată fi adus în faţa judecătorilor. Cum ne arată şi cazul Ursu, abia schimbările petrecute în legislaţie, la care se adaugă decizia Procurorului General din noiembrie 2014, au permis şi vor permite de acum încolo paşi înainte pe calea unei minime dreptăţi.

Iată de ce, prima concluzie în acest proces are în vedere o constatare: s-a copt timpul. Forţele care au amânat pe toate căile – de la discreditarea victimelor la bagatelizarea chinurilor şi de la amnezia activă la nostalgia frustrată – confruntarea dintre crimele comunismului şi criminali au pierdut. Au câştigat doar un sfert de secol, suficient pentru ca unii să „scape” prin moarte, dar nu au putut în cele din urmă să pună istoriei căluşul în gură. Chiar dacă se spune că este târziu, pentru dreptate şi adevăr nu este niciodată prea târziu.

Cazul Vişinescu a creat un precedent. Membrii aparatului de Justiţie au ocazia să înveţe cum se gestionează asemenea dosare. Fiind primul proces de acest fel – al lui Ficior este abia la început –, nu se poate vorbi despre o rutină, în sens bun, în dezlegarea unui mănunchi de date juridice, istorice, psihologice, culturale şi instituţionale. Complexitatea nu trebuie să inhibe simţul dreptăţii. Dovadă că oameni tineri, precum judecătoarea şi procuroarea de caz, au ştiut să se ridice la nivelul unei provocări pe care, probabil, nu îl bănuiau deja de la primul termen.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite