Postcolonialismul sovietic: noi abordări în literatura ştiinţifică internaţională

„Poziţia geopolitică agresivă a Rusiei din anii 2010 a reactivat […] întrebările cu privire la trecutul colonial sovietic şi a restabilit o parte din unitatea imaginară a fostei Uniuni Sovietice prin acţiunile şi temerile unei noi agresiuni a sovieticilor. S-au schimbat multe, pe măsură ce a apărut o nouă perioadă de tensiune în Eurasia, şi totuşi sfârşitul postcolonialismului sovietic nu se întrezăreşte nicăieri”, Epp Annus, 2019.

Epp Annus, Soviet Postcolonial Studies: A View from the Western Borderlands (London, New York: Routledge, Taylor et Francis Group, 2019), 281 pp.

Când în 1991 Uniunea Sovietică şi-a contrasemnat decesul politic oficial, rolul naţiunilor baltice în procesul de destrămare sovietică a fost în general recunoscut. Apariţii inedite în titlurile şi coloanele presei internaţionale, lituanienii, letonii şi estonienii puteau să pară un patrimoniu european regăsit. Interesul neofit pentru istoria naţiunilor baltice a avut tendinţa de a cunoaşte o creştere bruscă la nivel global. Câţiva experţi autentici în studiile baltice, care îşi păstraseră încă poziţiile deţinute în departamentele şi catedrele universităţilor occidentale, şi jurnalişti – mulţi dintre ei emigranţi – care continuau să îşi desfăşoare activitatea în Statele Unite, Canada, Regatul Unit, Franţa şi alte state occidentale au trebuit să informeze cu asiduitate un public avid şi necunoscător cu privire la cauzele devoluţiei baltice şi să dea un sens, o perspectivă istorică, asupra acestor evenimente neaşteptate, care, odată cu căderea Zidului Berlinului şi cu izbucnirea revoluţiilor est-europene, şi chiar prefaţându-le, demontau estimările multor savanţi şi politicieni de primă însemnătate potrivit cărora binarismul din relaţiile internaţionale era o realitate al cărei sfârşit nu se putea întrezări. Manifestarea spiritului de renaştere naţională pe ţărmul răsăritean al Mării Baltice, care a contribuit la prăbuşirea Uniunii Sovietice, a fost ulterior interpretată fie prin prisma proceselor istorice de lungă durată, fiind amintit fenomenul de formare a naţiunilor din secolul al XIX-lea, independenţa interbelică, Pactul Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939, ocupaţiile străine şi rezistenţa postbelică timpurie a aşa-numiţilor „Fraţi ai Pădurii”, fie privită în lumina mişcării de disidenţă anticomunistă care s-a manifestat în areale geografice mai ample şi care a cunoscut un impuls în urma Acordurilor de la Helsinki din 1975. Comentatorii mai puţin înclinaţi spre analize conceptuale sau istorice i-au detectat începuturile în politicile de tip Glasnost şi Perestroika iniţiate de Mihail Gorbaciov, dorinţa unui nivel de trai mai bun, sensibilităţile ecologiste alimentate de dezastrul nuclear de la Cernobâl sau dorinţa unui acces mai facil la procesul decizional. În timp ce unii emigranţi baltici au perceput ocupaţia sovietică ca pe o formă de colonialism, opiniile lor au fost în mare parte eludate sau reduse la tăcere. Mai ales în rândul stângii europene, conceptul de colonialism excludea orice posibilă legătură cu comunismul şi cu Uniunea Sovietică.

Epp Annus a iniţiat această cercetare la aproximativ zece ani după căderea comunistului în Europa de Est, în timp ce studia la Şcoala de critică şi teorie a Universităţii Cornell cu profesorul Benedict Anderson. Cercetătoarea a receptat alte impulsuri în acest sens în perioada în care era afiliată la Departamentul de Studii Slave şi Est Europene de la Universitatea de Stat din Ohio. Participarea la mai multe clustere de cercetare, cum ar fi „Heterologiile cotidiene”, „Grupul de cercetare a teoriei culturale” şi „Reţelele formale şi informale de literatură”, cel din urmă finanţat de Fundaţia Estonă pentru Ştiinţă, au îmbogăţit cercetarea cu noi idei şi piste de studiu, inspirate de comunitatea de cercetători, care se reflectă în mod fericit în conţinutul acestei monografii intitulate „Studii sovietice postcoloniale. O perspectivă din zonele vestice de frontieră”.

Abordarea de bază a lucrării se subsumează studiilor postcoloniale, iar zona sa geografică de referinţă este constituită de „ţările de la frontiera de vest”, în care cuprinde o mare parte din Europa Central-Răsăriteană, sau, după cum o defineşte Epp Annus, „Europa Central-Răsăriteană, statele baltice, Moldova şi vestul Ucrainei.” Cu toate acestea, statele baltice se află în centrul analizei şi, ca atare, acestora le este dedicată cea mai mare parte a conţinutului celor opt capitole ale cărţii. Colonialismul, colonialitatea şi post-colonialismul sunt analizate cu minuţiozitate semantică în monografie, acestora fiindu-le asociate concepte precum statusul supusului colonial şi ideologia colonială. Cum să te comporţi ”corect”, ce se putea discuta sau face în public şi ce era perceput instantaneu ca fiind interzis, ce se putea publica şi ce era mai bine să fie ţinut la sertar au stabilit anumite limite între posibil şi imposibil. Toate acestea erau guvernate de ideologia colonială, pe care Annus o defineşte ca „un sistem de credinţe şi afirmaţii corespunzătoare care motivează şi ghidează discursul colonial”. Evidenţiind atât poziţiile subiectului colonial, cât şi ideologia colonială şi integrând noţiunea de colonizare în sensul „achiziţiei teritoriale” şi a „sistemului de dominaţie”, cartea operează în mod clar într-un cadru conceptual inovator care o transformă într-o contribuţie vitală la studiile postcoloniale.

Şi, totuşi, meritele cărţii nu se limitează la ghidarea decisivă a cercetării asupra naţiunilor baltice pe calea studiilor (post) coloniale. Relaţia dintre colonialism şi modernitate a fost cea care a obturat (sau „camuflat”, aşa cum ar spune Annus) perspectiva oamenilor de ştiinţă şi a publicului occidental deopotrivă atunci când şi-au aplecat atenţia asupra republicilor baltice sovietice şi care a permis colonialismului sovietic să rămână în mare parte nedetectat. Annus contribuie cu analize substanţiale cu privire la paternalismul cultural şi discursurile modernizatoare, precum şi la relaţia cu „modele de modernitate preexistente, orientate spre occident” şi cu diversele manifestări ale nostalgiei.

Această abordare multidimensională este aplicată în mod remarcabil prin corelarea critică a politicii sovietice de putere şi a ambiţiilor culturale ale U.R.S.S. cu cercetarea istorică, de patrimoniu, a vieţii cotidiane, a rezistenţelor şi colaborărilor locale, fără a trece cu vederea actele mai ample de devotament sau confruntare. Reflectând complexitatea perspectivei sale conceptuale, teoretice şi metodologice, cartea nu este divizată în capitole strict conceptuale şi secţiuni mai degrabă empirice, ci combină, în mod pertinent, concepte şi naraţiuni şi evită sistematic binarismul.

Primele două capitole reprezintă coloana vertebrală a întregii monografii, stabilind un echilibru între experienţele indivizilor şi discursurile colective, coloniale, imperiale şi expunând perspectiva autoarei cu privire la strategiile de cercetare a acestora. Pentru a explora aceste relaţii complexe, Annus utilizează conceptul de „gândire afectivă” şi concluzionează că orice eşec în cimentarea unei legături afective între dezideratele locuitorilor, subiecţilor imperiali şi marile modele şi discursuri statale conduce la discordie, tulburări sociale şi conflicte. Prin opţiunea sa în favoarea aparatului conceptual al studiilor postcoloniale, autoarea nu pledează pentru înlăturarea termenului de ocupaţie sovietică, ci îl delimitează subtil din punct de vedere cronologic: prezenţa sovietică în statele baltice a început ca o ocupaţie străină şi s-a transformat într-o conducere colonială. Capitolele al 4-lea şi al 5-lea asociază modernitatea cu colonialismul şi scoate la iveală una dintre principalele descoperiri ale cărţii, combinaţia unică de superioritate şi inferioritate manifestată în abordarea sovietică cu privire la zonele de frontieră occidentale ale imperiului. Festivalurile baltice de cântece din ultima parte a secolului al XIX-lea şi procesul de decolonizare de la sfârşitul anilor 1980 sunt în mod adecvat analizate tocmai din acest unghi de vedere. Într-o concluzie a capitolului al 5-lea, care aminteşte de subtilitatea paradoxurilor ieşite din pana profesorului său Benedict Anderson, Annus identifică amintirea „straturilor anterioare ale istoriei (de) colonizatoare” ca „imperativ postcolonial”, „o parte inevitabilă a agendei critice atât a activiştilor decolonizatori, cât şi a cărturarilor postcoloniali”.

Fidelă intenţiei de a înlătura interpretarea binară a Războiului Rece, Annus abordează în capitolul al 6-lea, intitulat „De la frica colonială la râsul colonial,”cazurile imigranţilor şi ale coloniştilor din epoca sovietică care s-au stabilit în statele baltice şi modul în care acest proces a afectat percepţia asupra alterităţii în perioada ocupaţiei sovietice. Concepte împrumutate din imagologia colonială (ajungând, la o extremă, până la stereotipul vampirismului), matricea colonială, orientalismul sunt disecate şi testate pentru a explica deceniile care s-au scurs de la impunerea modelului de dominaţie bazat pe frică până la dispreţul şi luarea în derâdere de mai târziu a maşinăriei coloniale sovietice, neocolind cazul tipic al ofiţerilor pensionari sovietici angajaţi ca instructori militari ai adolescenţilor locali, trataţi cu mult umor de către proprii elevi.

Capitolul  al 7-lea, cel mai probabil rafinat în cadrul grupului de cercetare „Heterologiile cotidianului”, are un caracter pronunţat de noutate ştiinţifică. Intimitatea spaţiului privat nu a fost, desigur, o caracteristică a stăpânirii sovietice, dar cu toate acestea un anumit sentiment de intimitate a propriilor valori şi gânduri putea fi trăit chiar şi în micile şi înghesuitele apartamente sovietice, ca să nu mai vorbim de casele satelor baltice.

Poate că cea mai bună sinteză a concluziilor acestei cărţi poate fi extrasă din ultima frază a capitolului introductiv, care vorbeşte despre „unicitatea dinamicii plurale a societăţilor din zonele de frontieră sovietice, în care vieţile individuale au alterat şi în egală măsură au afirmat structurile discursive dominante ale acestor societăţi”.

Dovedind calităţi narative remarcabile, Annus combină în mod inteligent analize pur teoretice cu ceea ce unii autori continuă să denumească proză academică. De exemplu, ambientul festivalurilor de cântece este zugrăvit în mod remarcabil, autoarea insistând asupra unor noţiuni ca pedagogia şi intimitatea naţională, precum şi a conceptului de construcţie naţională afectivă. Paradoxul semantic cioranian îi permite autoarei să inoveze în raport cu stadiul cunoaşterii în domeniu şi să exploreze noi căi de interpretare a post-colonialismului, identificând astfel raţiunile, dar dezvăluind în acelaşi timp perplexitatea, absurdul şi sarcasmul epocii.

În concluzie, odată cu lucrarea „Studii postcoloniale sovietice. O vedere din zonele vestice de frontieră”Annus ridică cercetarea la o altitudine teoretică complet nouă şi deosebit de inovatoare şi deschide noi direcţii în domeniul studiilor post-coloniale, nu numai în Europa, ci şi la nivel global. Metodologia post-colonială nu mai este limitată la spaţii şi timpuri post-imperiale şi încetează a mai fi legată ombilical de conservatorism, ci devine un instrument foarte util de înţelegere a modalităţilor de operare a discursurilor coloniale în timpul şi după sfârşitul regimurilor de ocupaţie străine în cadrele ideologice modernizatoare.

Versiunea în limba engleză a acestui articol a apărut în Revista Română de Studii Baltice şi Nordice / The Romanian Journal for Baltic and Nordic Studies 12 (1), 2020, Vol. 12, Issue 1 (2020): pp. 131-136.