Machiavelli al lui Ceauşescu revine cu „Adevărul“
0
Adevărul vă oferă Volumul II al Memoriilor lui Ştefan Andrei: „Jurnalul din închisoare“ în data de 20 februarie, la pretul special de 14,99 lei.
Cunoscut ca „Machiavelli“, „stăpânul secretelor lui Ceauşescu“ sau „Eminenţa cenuşie“, Ştefan Andrei a fost Ministrul de Externe al României între anii 1978 şi 1985 şi un apropiat al lui Nicolae Ceauşescu. În „Jurnalul din închisoare“, Andrei vorbeşte despre anii pe care i-a petrecut în închisoare după Revoluţia din 1989.
Ştefan Andrei, născut în 1931, mort în 2014, a fost un demitar român în perioada comunistă. Influenţa sa în politica românească din acele vremuri era considerabilă. Ministru de externe timp de aproape zece ani, Andrei a jucat un rol esenţial în mersul ţării, îm formarea imaginii pe care România a avut-o în străinătate. A format şi a a distrus alianţe, a ales sfere de influenţă, prieteni şi duşmani. I-a cunoscut pe Fidel Castro şi Muammar Gaddafi. Este văzut ca o figură importantă în comerţul cu arme al României.
A fost un om cu o cultură solidă, vastă. Vorbea trei limbi: franceza, engleza şi italiana, şi se mândrea cu cărţiile pe care le citea şi cu prietenii intelectuali de care se înconjura. A intrat în închisoare în 1990, după Revoluţie, unde a stat timp de doi ani şi cinci luni. Jurnalul său din închisoare prezintă viaţa sa de după Revoluţie, după ce a fost scos din toate funcţiile poltice, acuzat de fapte împotriva poporului şi ostracizat de opinia publică.
Cronica unui om învins
În mod evident Jurnalul este cronica unui om învins. Se simte acest lucru în îndârjirea scrituri, în aplecarea spre trecut, în disperarea cu care se vorbeşte despre anumite personaităţi care ar mai putea să facă ceva pentru Andrei. Dar asta nu ar trebui decât să-i atragă pe citori, care vor putea astfel înţelege complexitatea unui om şi a unei epoci.
Este trist, cumva aproape înduioşător în modul în care Andrei încearcă să se apere, şi implicit să apere regimul, în faţa istoriei şi în faţa cititorului de rând. Apărerea este realizată cu ajutorul unor opinii şi sentimente sincere de simpatie, am făcut aşa pentru că aşa am crezut că e bine, şi aruncarea vinei, neasumarea responsabilităţii, am făcut aşa pentru că am fost obligat să face aşa. Se simte, chiar dacă nu este exprimat foarte clar un curent de gândire, care a rămas popular, potrivit căruia comunismul nu a fost un lucru rău în sine, ci oameni care l-au pus în aplicare au fost răi. Ce se mai subînţelege de aici este că dacă putrea ar fi fost în mâna unor oameni ca Andrei Ştefan, nu ar fi fost nevoie de o revoluţie.
Tocmai din acest motiv, dar nu numai, Jurnalul trebuie contextualizat, trebuie citit cu un ochi critic, dar cu inima deschisă. Nu este vorba despre misitificare sau slăvire, ci despre punerea în oglindă a unor realităţii, a unor lumi. Sigur această ciocnire este adeseori tristă, ori istoria este adeseori tristă.
Adeseori Jurnalul prezintă fapte istorice, evenimente din trecutul îndepărtat sau apropiat al României, toate prezentate într-un mod aproape didactic, de către Ştefan Andrei, care pare să—şi ia pentru puţin timp o mantie de profesor. Exactitatea datelor şi a numerelor, precum şi lista lungă a numelor şi personalităţilor sau timpul şi atenţia acordată unor evenimente scad din emoţia şi spontanietatea jurnalului. Un cititor empatic poate să-şi imagineze cum autorul încearcă mai puţin să-şi facă ordine în idei şi gânduri, cum se procedează într-un jurnal autentic, şi mai mult să impresioneze un auditoriu imaginar.
Aceste infromaţii istorice reprezintă însă şi un beneficiu al volumului. Într-adevăr se pierde din spontanitetatea şi emoţia cărţii, dar ajută cu adevărat cititorul să pună totul într-un context mai larg. Îl ajută să înţeleagă lumea în care a trăit Ştefan şi influenţa pe care a avut-o, imagine profund contrastandă cu starea în care se află la momentul redactării jurnalului, un contrast puternic între un trecut glorios şi un prezent, al cărţii, sumbru şi gri.
Bagajul istoric şi analitic al cărţii mai serveşte la ceva: aduce un public nou. Indiferent de natura personajului sau de părerea cititorului despre acest personaj, volumul poate, şi merită să fie citit ca o analiză istorice, atât a unui epoci comuniste, cât şi a perioadei de tranziţie, perioadă încă necercetată îndeajuns de istorici şi public, dar de o importanţă profundă pentru societate.
În mod ironic aproape, jurnalul se dovedeşte foarte actual în critica unor excese post-decembriste. Chiar dacă motivat cel mai probabil de alte intenţii şi simţăminte decât activiştii de azi, Andrei prezintă nişte argumente împotriva unei idealizări a dreptei şi a interbelicului. Astăzi, mai mult ca oricând, există un interes înspre demitizarea trecutului, inclusiv a perioadei interbelice. Andrei se întreabă, poate pe bună dreptate, când a fi legionar a început să fie un lucru bun şi un merit, independent de altceva.
O poveste de dragoste lipsită de interes
Emoţia cărţii este dată de relaţia dintre autor şi soţia sa, Violeta. Iubirea dintre cei doi este una din marile poveşti de dragoste din istoria poporului român. S-au cunoscut în 1959, la Viena. Ea era o actriţă tânără de 18 ani. El deja un politician influent. Cuplul a fost privit cu neîncredere. Nici măcar el nu era sigur de devotamentul ei. Poate tocmai surpriza în faţa dragostei ei neîntrerupre şi statornice îl face pe Andrei autenic în momemntele în care o descrie. Poţi simţi că ea este singura lui sursă de bucurie, dar şi că în acelaşi timp se singura faţă de care se simte responsabil. În momentele în care vorbeşte despre ea, sau despre amintirile comune poţi simţi cu adevărat dragostea pe care i-o poartă. Pentru el ea a rămas mereu aceaşi fata tânără şi parcă şi acum nu-i vine să creadă că fata acea este femeia curajoasă şi puternică din faţa lui.
Violeta Pop este în acest jurnal soţia devotată, care înfruntă stoic greutăţiile vieţii, alături de soţul ei. Dragostea dintre cei doi este prezentă în fiecare pagină a jurnalului, şi promisiunea de a rămâne alături, la bine şi la rău a fost respectată.doiEa nu a renunţat la el când totul a fost pierdut, când ela devenit un paria al societăţii. Cât despre el, va rămâne un mister cât din declinul lui pe plan politic, care a început cu mult înainte de Revoluţie s-a datorat soţiei lui. Aversiunea Elenei Ceauşescu, faţă de frumuoasa Violeta, era cunoscută de toată lumea. Celebra chimistă a declarat-o persona non grata pe actriţă şi i-a convins pe regizori şi pe directorii de teatre să nu o mai distribuie în niciun rol. Pare puţin probabil că această antipatie nu a afectat modul în care Ştefan Andrei a fost văzut de putere.
Jurnalul este o operă importantă, dacă nu în literatura română, cel puţin în istoria română. Ce este surprins foarte bine, nu ştim dacă intenţionat sau nu, este lupta disperată a fostelor oficialităţi comuniste pentru supravieţuire. Există o cursă între care se poate spăla mai vârstuos de trecutul lui, dintre care se poate albi mai mult. Aproape fără să vrei imaginea care îţi vine în cap este cea a unor înecaţi ce, pentru o gură de aer, nu se feresc să-şi împingă cel mai bun prieten sub apă.
Andrei priveşte cumva ironic toată această pleiadă de gesturi menite să arunce praf în ochi poporului. El îi cunoaşte pe aceşti oameni şi, cu câteva fraze bine scrise, îi demască în faţa posterităţii. Fie şi doar pentru acest motiv Jurnalul este o carte savuroasă. Însă şi aici se nasc câteva întrebări, oare Andrei nu face acelaşi lucru în Jurnalul său, nu încearcă el să-şi editeze rolul istoric ?
Se încarcă comentariile...
