Georg Herbstritt, istoric: „Până la construirea Zidului Berlinului, emigranţii din ţările socialiste erau văzuţi ca o ameninţare“
0
După o perioadă îndelungată de cercetare a arhivelor Stasi, istoricul Georg Herbstritt concluzionează că notele informative primite de la Securitatea din România ajutau RDG-ul să fie la curent cu stabilitatea regimului de la Bucureşti, dar şi cu situaţia românilor care traversau graniţa.
Istoricul german Georg Herbstritt, cercetător în cadrul Oficiului pentru studierea arhivelor Stasi din Berlin, a vorbit, pentru „Weekend Adevărul“, despre notele informative trimise din România către Stasi, de ce au ales sute de est-germani ruta prin România pentru a ajunge în Germania de Vest în perioada anilor 1960 - 1980 şi cât de îngrijoraţi erau cei de la Stasi de această problemă.
De asemenea, el a relatat despre relaţiile strânse dintre liderii celor două ţări, Nicolae Ceauşescu şi Erich Honecker, dar şi despre cazul unui spion venit din Transilvania care „a jucat şi un rol semnificativ în răpirea a trei emigranţi români de către Securitate în Berlinul de Vest şi Viena“.
„Weekend Adevărul“: Când aţi descoperit pentru prima oară informaţii privind legăturile dintre Stasi şi România?
Georg Herbstritt: Acum 20 de ani am fost contactat de către istoricul român Stejărel Olaru. Acesta căuta dosare ale Securităţii despre mai multe cazuri de răpiri din anii 1950. În România, autorităţile care deţineau în arhive respectivele dosare au refuzat să îi furnizeze documentele.
Aşa că el a încercat să găsească mai multe dovezi despre activităţile Securităţii în Arhivele Stasi. L-am susţinut în demersul său de cercetare şi împreună am găsit dovezile dorite. Apoi, am început să realizez că acest subiect conţine mult mai mult decât doar nişte date interesante demne de un roman poliţist. Făcând cercetări privind cooperarea şi conflictele dintre Stasi şi Securitate, am aflat multe despre interesele divergente ale statelor aliate – în acest caz, RDG versus România – şi despre schimbarea de optică a României după jumătatea anilor 1960. Blocul Estic dominat de către sovietici nu era un monolit.
Cum aţi descrie relaţiile dintre Stasi şi Securitatea din România comunistă?
În general, un serviciu secret este un instrument al respectivului stat, sau în ţările comuniste, al partidului comunist. Este un serviciu ce urmează agenda sa politică, însă are şi propriile interese. Aceste aspecte generale au influenţat şi relaţiile dintre Stasi şi Securitate. Aceste relaţii au mers prin trei faze, de la foarte bune până la inexistente. La începutul anilor 1950 s-a dezvoltat o colaborare strânsă. Erau schimburi de informaţii secrete şi de experienţă de lucru, precum şi o cooperare concretă.
O importantă legătură la acea vreme a fost rezidenţa Securităţii din Berlinul de Est. De exemplu, împreună cu ofiţerii Stasi, reprezentanţii Securităţii au desfăşurat acţiuni împotriva emigranţilor români din Berlinul de Vest şi au cooperat pentru a răpi emigranţi români. A doua fază a durat din 1964 până în 1973. Declaraţia din aprilie 1964 a Partidului Comunist Român a dus la incertitudine: colaborarea a fost întreruptă, însă au fost din partea ambelor părţi tentative de a restabili măcar o colaborare la un nivel mai mic.
Nu am găsit vreun indiciu privind o colaborare normală dintre Stasi şi Securitate după 1973. A treia fază începuse în 1968, an în care Securitatea a înfiinţat o unitate pentru a contracara serviciile socialiste de informaţii, un fel de „unitate anti-KGB“. La scurt timp după aceea, Stasi a creat o rezidenţă ilegală la ambasada RDG de la Bucureşti. A fost singura reşedinţă ilegală a Stasi într-o ţară din Blocul Estic. Chiar dacă partidul şi preşedinţii celor două ţări au încercat mai târziu o apropiere, cele două servicii de informaţii au păstrat distanţa între ele.
Din 1980, activitate intensă a Stasi în România
Câţi informatori Stasi din România aţi descoperit pe parcursul cercetărilor dumneavoastră?
Nu a fost un număr foarte mare de informatori descoperiţi, iar în unele cazuri aş ezita să îi numesc informatori Stasi. Motivul pentru această ezitare este că acei informatori au colaborat cu persoane al căror trecut Stasi nu era evident pentru ei. Să luăm cazul unei persoane cu numele de cod „Einheit“ (trad. – „Unitate“) în dosare. „Einheit“ era un etnic german din România, activ în Partidul Comunist Român din 1939. Acesta trăia în Bucureşti, a fost membru supleant în Comitetul Central al PCR din 1979 până în 1989 şi a deţinut mai multe funcţii interesante de-a lungul întinsei sale cariere.
La finalul anilor 1950, acesta studiase la Leipzig în Germania de Est. La începutul anilor 1980, Stasi, precum alte servicii secrete socialiste, şi-a intensificat activităţile în România. La Leipzig, fostul profesor de la universitate al lui „Einheit“, care încă preda, era un informator Stasi cu numele de cod „Klaus Wagner“. Aşa că Stasi l-a instruit pe profesorul universitar din Leipzig să reactiveze contactul cu fostul său student „Einheit“. Iar profesorul a reuşit acest lucru şi din 1985 până în 1989 cei doi s-au întâlnit în mod regulat de cel puţin două ori pe an şi au avut discuţii politice.
În acest fel, Stasi primea informaţii competente, critice şi substanţiale din interior legat de politica din România. Aceste informaţii au ajuns chiar direct la şeful de stat şi partid est-german Erich Honecker. Stasi a ales numele de cod „Einheit“ pentru acea sursă deoarece informaţiile sale erau menite să ajute la păstrarea unităţii comunităţii statelor socialiste. Iar cum „Klaus Wagner“ era interesat de multiple teme, „Einheit“ şi-a dat seama repede că schimburile sale de informaţii cu fostul profesor deveneau informaţii utile pentru factorii de decizie din Germania de Est.
Când „Einheit“ i-a spus lui „Klaus Wagner“ despre suspiciunile sale, acesta din urmă a confirmat că informaţiile lui „Einheit“ erau de interes pentru Germania de Est pentru a îmbunătăţi relaţiile dintre cele două ţări. În alte cazuri, puţine la număr, diplomaţi de la Ambasada RDG la Bucureşti, care lucrau pentru Stasi, au recrutat informatori sau surse în timpul anilor ’70 şi ’80 . Mult mai mulţi informatori Stasi proveneau din rândul cetăţenilor est-germani care vizitau România din motive oficiale sau private şi care raportau la întoarcere ce văzuseră sau auziseră.
Câte de utile au fost notele informative trimise din România către Serviciul Secret al RDG-ului?
Aş împărţi aceste note în două capitole. Primul capitol ar fi legat de informaţiile/notele de la Securitate. În anii ’50, să spunem până la construirea Zidului Berlinului, în 1961, emigranţii din ţările socialiste erau văzuţi ca o ameninţare pentru toate statele socialiste. Emigranţii erau învinuiţi pentru iniţierea Revoluţiei din Ungaria din 1956 şi pentru plănuirea de revolte în alte ţări socialiste. În Berlinul de Vest exista asociaţia „Colonia Română Berlin“, cu conexiuni chiar în rândul membrilor din Berlinul de Est. Ambele, atât Securitatea, cât şi Stasi, doreau să combată această organizaţie şi să o „neutralizeze“. Aveau aceeaşi ţintă şi beneficiau de schimbul reciproc de informaţii.
Conform unor documente Stasi, Serviciul Secret Est-German a primit, între 1959 şi 1971, în total, 637 de note informative de la Securitate, ceea ce înseamnă o medie anuală de aproximativ 50 de note. Acestea acopereau teme politice, economice şi militare despre ţările vestice sau serviciile de informaţii din Occident. Cu toate astea, majoritatea notelor informative nu au fost de mare valoare pentru Stasi – fie că se refereau la teme sau regiuni de care nu era interesat sau informaţiile nu erau noi. Însă schimbul de informaţii avea un sens simbolic: era menit să semnaleze sau să simuleze o dorinţă de cooperare.
Al doilea capitol privind notele se referă la note despre România. În ceea ce priveşte România, două teme erau importante pentru Stasi. Prima, importanţa abaterilor României: est-germanii aveau nevoie de informaţii solide legate de gradul de încredere în aliatul din Est. A doua temă, de la începutul anilor 1980, importanţa stabilităţii regimului de la Bucureşti în faţa crizei economice înrăutăţite sau dacă ar putea fi revolte sau un puci împotriva lui Ceauşescu.
Surse precum „Einheit“ au furnizat informaţii utile din interior. Cu toate astea, majoritatea informatorilor Stasi din anii 1980 au trimis informaţii superficiale şi zvonuri simple adunate.
RFG – RDG, via România
De ce au ales est-germanii ruta prin România pentru a ajunge în Germania de Vest, în perioada anilor 1960 – 1980?
Construirea Zidului Berlinului în august 1961 a curmat brusc exodul german intern în masă: aproximativ 2,6 milioane est-germani trecurseră în Germania de Vest între 1949 şi 1961. Cei care încă doreau să scape după 1961 au căutat alte rute. Mulţi sperau să îşi găsească drumuri de a ajunge în Vest prin alte ţări socialiste, gândindu-se că graniţele nu vor fi păzite la fel de strict precum în Germania de Est. Unii est-germani sperau să găsească condiţii bune, în special în România. Aceştia se gândeau că graniţa româno-iugoslavă era doar o graniţă între două ţări socialiste şi că tocmai de aceea nu era strict păzită. În total, între 1962 şi 1989, aproximativ 800 de est-germani au încercat să ajungă prin România în Germania de Vest. În jur de 550 dintre aceştia au fost arestaţi la graniţă, cel puţin patru şi-au pierdut vieţile acolo, dar aproximativ 250 de est-germani au reuşit să scape. La nivel statistic, acestea sunt cifre reduse. Mult mai mulţi est-germani au încercat să ajungă în Vest prin Cehoslovacia, Ungaria şi Bulgaria.
Cât de îngrijoraţi erau cei de la Stasi de această problemă?
Pentru liderii est-germani şi pentru Stasi orice fugă era prea mult, deoarece era văzută ca o dovadă a opunerii faţă de sistemul socialist. Şi din punctul de vedere al oficialilor Stasi, România a reprezentat un caz foarte special şi problematic: nu a fost vreo cooperare între Stasi şi Securitatea din România de la finalul anilor 1960. Aşa că Stasi nu mai avea ochi şi urechi peste tot. În alte ţări socialiste, ofiţerilor Stasi li se permitea să acţioneze, nu însă şi în România.
Aşa că avea mai puţine posibilităţi să aibă control asupra cetăţenilor est-germani din România. După câţiva ani, această „lipsă de securitate“ a fost soluţionată de Stasi prin implicarea ambasadei şi consulatului RDG la Bucureşti. În acest context a fost foarte interesant pentru mine să constat că şi România a avut o problemă cu frontieriştii deoarece mulţi români au încercat să fugă în Vest în anii 1970 şi 1980. Deşi nu au cooperat, Securitatea şi Stasi s-au confruntat cu aceeaşi dificultate: după 1976, fuga şi emigrarea reprezentau cele mai frecvente motive pentru care Securitatea se ocupa de cetăţeni români, respectiv Stasi de cetăţeni RDG. De aceea, în anii 1975-1976, Securitatea şi Stasi au înfiinţat – independent una faţă de cealaltă – departamente noi, care se ocupau exclusiv cu împiedicarea planurilor de fugă.
Am găsit că şi formele de protest ale cetăţenilor care încercau să forţeze autorităţile să le permită emigrarea au fost asemănătoare în Republica Socialistă România şi RDG: ameninţarea cu sinuciderea, greva foamei, refuzul de a lucra, contactul cu organizaţii din Occident – ambasade şi mass-media). Încă un lucru a fost asemănător: majoritatea frontieriştilor erau bărbaţi tineri.
„Herta Müller a jucat un rol activ în protestul public împotriva lui Ceauşescu“
Aţi găsit vreun document care să fie relatat rolul pe care un colaborator s-a implicat în problema refugiaţilor români?
La nivel operaţional, cel mai impresionant dosar a fost cel al lui „Gerda“. Aceasta era o etnică germană din Transilvania, care sosise în Berlinul de Vest la scurt timp după Al Doilea Război Mondial, ca refugiat. S-a stabilit acolo, şi-a întemeiat o familie şi a intrat în contact cu emigranţii români. La jumătatea anilor 1950, aceasta a fost angajată ca agent de către un ofiţer al rezidenţei Securităţii din Berlinul de Est. Însă „Gerda“ nu doar că a trimis note informative Securităţii despre emigranţii români din Berlinul de Vest, ci a jucat şi un rol semnificativ în răpirea a trei emigranţi români de către Securitate în Berlinul de Vest şi Viena între 1956 şi 1958. Totuşi, după ce contraspionajul american din Berlin a primit indicii despre rolul său şi a interogat-o, aceasta a fugit în RDG cu ajutorul Stasi, şi apoi în România. Dosarul său are trei volume şi este păstrat în arhivele CNSAS de la Bucureşti.
Încă de pe atunci, vulpea era vânătorul
Există în arhivă mărturii legate de întâlniri ale unor şefi ai Stasi şi Securităţii din România, din care am putea extrage anumite diferenţe dintre cele două organizaţii?
Legat de relaţia dintre Securitate şi Stasi, este un document foarte interesant în arhivele Stasi. Este vorba de o notă de aproximativ 20 de pagini. Aceasta face referire la o întâlnire dintre Nicolae Doicaru, şeful Direcţiei de Informaţii Externe a Securităţii, şi omologul său est-german Markus Wolf, întâlnire ce a avut loc în 1971, în Berlinul de Est. Acest raport documentează şi ilustrează confruntarea a două caractere şi mentalităţi complet diferite şi scoate la iveală informaţii despre diferenţele dintre Securitate şi Stasi. Doicaru sosise în Berlinul de Est neanunţat, însă se aşteptase la conducerea Stasi să îşi găsească imediat timp să discute cu el tot felul de probleme; acesta a invitat conducerea Stasi să vină la o vânătoare de urşi în România, iar la vânătoare să fie discutate şi problemele existente între cele două părţi. Markus Wolf, un caracter analitic şi foarte atent, a încercat să stopeze comportamentul impulsiv al lui Doicaru. Wolf a folosit de asemenea ruptura generală dintre România şi RDG de la acea vreme ca argument pentru o necooperare între cele două servicii secrete.
În 1988, Stasi nu i-a permis scriitoarei de origine română Herta Müller să intre în RDG din cauza conexiunilor acesteia cu membrii opoziţiei din RDG. Cum a fost motivată interdicţia?
În noiembrie 1988, „zile ale acţiunii pentru România“ au fost organizate peste tot în Europa. Era prima aniversare a revoltei de la Braşov. În Berlinul de Vest, Herta Müller a jucat un rol activ în protestul public împotriva regimului lui Ceauşescu. Herta Müller fusese, de asemenea, invitată la grupurile de dizidenţi din Berlinul de Est să participe la ziua lor de acţiune pentru România. La acea vreme, Ceauşescu şi Honecker aveau relaţii bune şi strânse, în contrast cu serviciile lor secrete. De aceea, Honecker şi Stasi nu au permis vreun protest împotriva lui Ceauşescu. Şi, din această cauză, Hertei Müller nu i s-a permis în noiembrie 1988 să intre în Berlinul de Est şi în RDG; pur şi simplu nu i s-a acordat viza de intrare. Însă nu a fost vreo interdicţie oficială şi nimeni nu i-a dat vreo explicaţie oficială pentru refuzul vizei şi nu i s-a spus cât va dura acest refuz. Herta Müller a fost lăsată în ceaţă, ceea ce reprezenta o metodă a serviciilor secrete de a îi face pe oameni să se simtă nesiguri.
Vă mai recomandăm şi:
Dezbatere Historia Live: Nadia şi Securitatea, dezvăluiri şocante
Se încarcă comentariile...
