FOTO GALERIE Machu Picchu, povestea unui oraş pierdut
0
Vechiul oraş Machu Picchu (Peru) reprezintă unul dintre cele mai frumoase şi enigmatice locuri străvechi din lume. Adevarul.ro continuă seria minunilor lumii, după Taj Mahal şi statuia lui Christos de la Rio de Janeiro, prezentând istoricul oraşului Machu Picchu, cunoscut drept un loc sacru încă din cele mai vechi timpuri.
Ruinele oraşului Machu Picchu ( „Vechiul Vârf” în limba Quechua) au fost redescoperite în 1911 de către arheologul Hiram Bingham. Incaşii au început construirea structurilor de piatră încă din anul 1400. Vechiul oraş se află în regiunea Cuzco din Peru, America de Sud, la 2.430 metri înălţime, lângă Valea Urubamba şi lanţul muntos al Anzilor.
Cum a luat naştere Machu Picchu
Pentru a construi oraşul, supuşii împăratului Pachacuti (care a ordonat construirea sitului) s-au aprovizionat cu piatră din munţii de granit de la Machu Picchu. Lucrătorii au desprins blocurile cu ajutorul unor pene de lemn umezite, aşezate la intervale regulate după contururile blocului. Prin dilatare, lemnul făcea ca stânca să se crape. Pietrele au ajuns apoi pe şantier pe sănii urcate de-a lungul unor drumuri de pământ bătătorit, unde au fost trase pe trunchiuri de lemn cu coaja curăţată, cu ajutorul frânghiilor.
Pe şantier, cioplitorii în piatră au preluat ştafeta şi le-au modelat cu unelte din bronz, dălţi şi percutoare de piatră dură. Extrem de riguroşi, aceştia au ajustat perfect blocurile, dând astfel o mare soliditate zidurilor care au rezistat cutremurelor de pământ. Au obţinut şlefuirea finală frecând blocul cu nisip. Această finisare a fost rezervată celor mai importante edificii din Machu Picchu, cum ar fi templele sau observatorul astronomic.
Pentru a aşeza materialele la locul potrivit, zidarii au folosit platforme de pământ pe care le-au înălţat în acelaşi timp cu zidul în construcţie. Edificiile modeste au fost făcute din pietre grosolan cioplite, îmbinate într-un mod mai puţin regulat şi legate între ele printr-un mortar gros făcut din argilă.
În secolul al XII-lea, populaţia ce-şi spunea Inca (Fiii Soarelui) cucerea un vas teritoriu în nordul şi în vestul Americii de Sud, venind de undeva din zona meridională a continentului. Incaşii nu s-au impus prin cultură, întrucât nu cunoşteau nicio scriere, ci datorită priceperii în construcţia de drumuri pavate şi de cetăţi-fortăreţe, menite să reziste veşnic în faţa oricărui inamic.
La ce îl foloseau incaşii?
Înconjurat de terase agricole suficiente pentru a hrăni populaţia şi irigat de izvoare naturale, Machu Picchu pare să fi fost folosit de incaşi ca un oraş ceremonial secret. Pe o suprafaţă de 610 metri, ruinele palatelor, băilor, templelor, hambarelor şi a în jur de 150 de case, toate săpate în granitul din vârful munţilor Anzi, se află într-o remarcabilă stare de conservare. Multe dintre cărămizile cântărind 50 de tone sau chiar mai mult sunt atât de precis sculptate şi unite cu atâta exactitate, încât îmbinările fără mortar nu permit nici măcar unei lame de cuţit să intre printre ele.
Se ştiu puţine lucruri despre utilizările sociale sau religioase ale oraşului în vremurile incaşilor. Scheletele a zece femei şi ale unui bărbat duc la presupunerea că acest sit ar fi putut fi un sanctuar pentru pregătirea preoteselor şi/sau a mireselor nobilimii incaşe. Oricum, examinarea ulterioară a oaselor a dezvăluit un număr egal de oase masculine, ceea ce indică faptul că Machu Picchu nu era exclusiv un templu pentru femei.
De asemenea, se spune că vechiul oraş Machu Picchu servea la staţiune montană pentru nobilimea incaşă. Existau aici temple şi palate, statui şi monumente dedicate zeităţilor incaşe şi curţi unde locuiau slujitorii.
Complexul era împărţit în vremurile bune în trei zone: zona sacră, zona oamenilor de rând şi zona preoţilor şi a nobilimii. În zona sacră pot fi văzute Templul Culorilor, Intihuatana şi Camera cu trei ferestre, toate dedicate zeităţii supreme incaşe, zeul soarelui Inti. Celelalte două zone ale vechiului oraş erau locuite de nobili, respectiv de servitori.
Labirintul, laitmotiv al vieţii pline de meandre
Capitala incaşilor, Cuzco, era, arhitectural vorbind, comparabilă cu Roma antică. Găsit abia în 1911, Machu Picchu a fost conceput ca un labirint citadin rezistent, aparent întortocheat, menit să-i deruteze pe eventualii invadatori. La peste 4.000 de metri, lemnul era o raritate, drept urmare totul a fost construit în piatră: terase, fortificaţii, palate regale, locuinţe simple, bazine de acumulare a apei de ploaie, cărămizi, pieţe şi un sofisticat sistem de parcele agricole pentru cultura principală, porumbul.
Labirintul Machu Picchu simbolizează viaţa plină de meandre, în care drumul nu duce niciodată înapoi, ci mereu înainte, spre moarte. Motivul labirintului are, în toate culturile, conotaţia luptei cu timpul, el fiind adevăratul prizonier.
Drumuri pavate, poduri suspendate şi niciun vehicul
Una dintre enigmele oraşului Mahu Picchu constă în reţeaua de drumuri construite la acea vreme, de către o populaţie care nu a cunoscut roata. Cei 16.000 de kilometri de drum, amenajate cu borne indicatoare la fiecare şapte kilometri şi locuri de orihnă la fiecare 20 de kilometri. De asemenea, niciun drum amenajat nu ducea către Machu Picchu. Această enclavă (probabil a preoţilor, putând adăposti doar 500-1.000 de oameni) există parcă în afara timpului şi spaţiului şi ascunde mistere încă necunoscute de cercetători.
Un milion de turişti la Machu Picchu, în 2010
Staţiunea montată a incaşilor este, în zilele noastre, cel mai important sit arheologic din America de Sud şi cu adevărat cea mai vizitată atractie turistică a zonei. Începând din 1983, Machu Picchu a intrat în grija UNESCO, organizaţie care ia măsuri pentru prevenirea distrugerii de către turişti a acestui loc.
Se încarcă comentariile...
